Astazi m-am prefacut ca imi pasa de soarta lui X pentru a-ti auzi din nou vocea. In naivitatea mea, credeam ca iti ofer sansa perfecta de a-ti cere scuze pentru ultima conversatie pe care am avut-o. Se pare insa ca nu te-ai uitat inapoi atunci cand ai aruncat cu cuvinte. Credeai ca nu dor? Obisnuiam sa avem discutii interminabile, sa radem si sa ne pese unul de celalalt. Primele doua nu au rezistat sa stea in picioare, in timp ce ultima nu este reciproca.
Atunci cand toti cei din jur imi spun ca sigur ne vom impaca, incerc sa nu le rad in fata si sa le spun ca nu exista nicio sansa ca una ca asta sa se intample. Cum am putea, cand nici macar nu ne mai vorbim? Cum as putea, cand in ultimele doua saptamani am invatat ca poate sa te doara si atunci cand respiri?
Totusi reusesc sa ma surprind, caci in ciuda tuturor lucrurilor pe care le simt acum, starilor proaste si lacrimilor pe care le mai vars din cand in cand, nu pot sa te urasc. Stiu ca mi-ar fi mai usor, am si motive sa fac asta, dar prefer sa pastrez un gand bun pentru tine. Pentru ca vezi tu, am incercat mereu sa fac promisiuni de care sa ma tin. Parca incep sa ma inteleg pe mine, cea de acum trei ani, care atunci cand te-a auzit spunand “te iubesc” a dorit sa fuga in partea opusa. Ai aruncat prematur cuvinte prea mari; trebuia sa stiu ca vei face la fel si cu noi.
Petit Beure 