Melodia asta ar trebui sa fie un fel de imn pentru perioada de toata jena in care observ ca ma tot afund. Iar si iar. Sunt simpatica, serios! Cat tine piesa, sunt foarte hotarata (arrr, no more tears, not a single tear from my eyes), dansez, am mainile in aer. Insa atunci cand se opreste, imi dau seama ca ma pacalesc singura. La fel sta treaba si cu zambetul tamp pe care il afisez in fiecare zi pe la facultate.
Pacaliti-va si voi patru minute! 🙂
V: pot sa-ti spun ceva? dar sa nu interpretezi si nici sa nu te lasi afectata
Biscuite: spune
V: da?
Biscuite: da
V: mi-e dor de tine
Cum sa nu ma las afectata? Cum sa nu interpretez? Ziua asta trebuia sa fie plictisitoare, cu mine incercand in zadar sa opresc o raceala in desfasurare. Dar apoi s-a intamplat asta. Cel mai ciudat lucru? Nu stiu ce anume simt in momentul de fata. Ma bucur? Nu ma bucur? Ma simt vinovata? Sunt trista?
Trebuia sa fie un inceput de saptamana ca toate celelalte. Plictisitor. Neinteresant. Enervant. Nu plin de intrebari la care nu am raspuns si pentru care nu vreau sa caut unul. Am crezut ca am incheiat capitolul, ba chiar aveam strania senzatie ca reusesc destul de bine sa zambesc si sa nu ma mai gandesc la el. Naiva de mine! Sa inteleg ca indiferent ce facem, indiferent cate eforturi depunem, nu putem sa oprim trecutul din bantuit?
Imi incalc propria promisiune si plang, pentru a nu stiu cata oara, pentru el. Sau din cauza lui. Nu stiu. Nu vreau sa stiu. Vreau o zi de luni linistita.
Am fost sambata la un festival de scurtmetraje. A fost groaznic de frig! Groaznic! Iar scurtmetrajele, unele mai proaste decat celelalte. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc in acest post. In timp ce tremuram si ma intrebam cum de se poate tine un asemenea festival intr-un loc atat de friguros, o replica a unui actor a aparut pe unul dintre ecrane: “Iti dai seama cat de repede trece viata pe langa tine atunci cand astepti autobuzul? ”. Probabil ca as fi ramas indiferenta la ea si mi-as fi continuat firul gandurilor, insa ma aflu in acel punct al vietii in care am decis sa profit de timpul pe care il am.
Dormim, asteptam oameni, autobuze, pauze. Mi-am dat seama ca indiferent ce facem, nu putem sa detinem cu adevarat controlul asupra vietii. Fie ca vrem ori nu, ea trece pe langa noi, intr-o forma sau in alta. Mi-e ciuda! Pentru ca imi dau seama ca detin controlul asupra unui procent foarte mic al vietii mele. Mi-as dori sa opresc timpul in loc, sa ma pot intoarce in trecut ori sa pot profita cu adevarat de anumite momente. Insa nu se poate intampla niciuna dintre cele mentionate anterior.
Si totusi, de ce mama naibii a trebuit sa fie atat de frig la festivalul ala?
*sambata am fost, pentru prima si pentru ultima oara in viata, fericita ca sunt deja racita (F stie)
Si normal ca atunci cand voi aluneca, cand voi avea parul in toate partile, cand esarfa imi va sta sa cada, cand frigul imi va schimba culoarea fetei si cand nu imi voi gasi cheia, atunci se va gasi un tip dragut in preajma mea. Pentru ca respectivul nu poate sa ma vada atunci cand parul imi sta perfect, atunci cand esarfa este la locul ei si atunci cand reusesc sa merg pe o strada fara sa ma impiedic si fara sa ajung in fund pe niste scari.
Si normal!
“We all want to grow up. We’re desperate to get there, to grab all the opportunities we can to live. We’re so busy trying to get out of that nest. We don’t think about the fact that it’s going to be cold out there, really freakin’ cold. Because growing up sometimes means leaving people behind. And by the time we stand on our own two feet, we’re standing there alone.”
…care se uita o singura data in oglinda inainte sa plece, amuzandu-se teribil pe seama firelor rebele de par.
…care nu isi cumpara un obiect vestimentar doar pentru ca este la moda, ci pentru ca i se potriveste si ii place.
…care isi plateste mereu consumatia, in ciuda tuturor obiectiilor aceluia cu care am luat masa ori am baut o cafea.
…care face compromisuri pentru aceia la care tine si pe care nu le reproseaza, nici regreta mai tarziu.
…care mananca pana cand se satura, indiferenta la numarul de calorii pe care o ciocolata ori o cutie de bomboane il are.
…care nu sare in sus si in jos atunci cand afla despre vreo reducere a unui magazin de haine.
…care se gandeste de o suta de ori inainte sa spuna un amarat “buna” unui baiat pe care il place.
…care plange la un film de dragoste, pentru ca este constienta ca doar acolo exista cu adevarat notiunea de “forever & always”.
…care nu rade daca un anumit lucru nu este amuzant, chiar daca aceia din jur se tavalesc pe jos de ras.
…care se subestimeaza teribil de mult, in orice domeniu si in orice situatie.
…care se indragosteste in fiecare zi de cineva (baiatul din metrou, baiatul de la film, baiatul de la scurtmetraje, baiatul de la bar, baiatul din statia de autobuz etc.).
…care isi imagineaza cele mai rele lucruri atunci cand cineva nu ii raspunde la telefon.
Acum imi doresc sa stiu numele baiatului de la scurtmetraje. Ne zambim, ne cautam compania si apoi ne pierdem in multime? Pai in ce univers este asta in regula? Uneori imi doresc sa fiu fata cu mai mult curaj si cu mai putine “cum ar fi fost daca” scenarii.
Atunci cand suntem mici, credem. Ne spunem cuminti, in fiecare seara, rugaciunea, fara a contesta existenta vreunei divinitati. Ii scriem lui Mos Craciun si incercam sa facem doar fapte bune in preajma sarbatorilor, fara sa ne intrebam de ce in fiecare an personajul din fata bradului seamana cu vecinul durduliu de la etajul doi. Ne implicam in fiecare inceput, fara sa ne imaginam ca va exista un final. Fericirea, dragostea, onestitatea, sinceritatea si prietenia ni se par a fi la o aruncatura de bat. Citim povesti si ne proiectam un viitor similar, fara sa ne indoim ca nu exista printi si printese ori dreptate.
Crestem, iar odata cu maturizarea noastra, credinta in toate acele concepte si scenarii, dispare. Tare mi-as dori sa ma pot intoarce in timp, sa o indes intr-un rucsac si sa imi vad mai departe de drum, cu siguranta ca nimeni si nimic nu ma poate clinti din loc.
Astazi este una dintre zilele in care mi-e ciuda ca privesc catre un viitor limitat. De mine.
Regrete? Eu nu am regrete. Daca ar fi sa ma intorc in trecut, nu as schimba nimic. Iar asta este o senzatie a naibii de buna! Imi accept greselile si le-as mai face inca o data daca m-ar aduce in acelasi punct in care sunt acum.
Pentru ca sunt racita si nu am pic de inspiratie, am decis sa preiau, de pe blogul minunat al lui creve, o leapsa destul de interesanta. Iata cele 7 lucruri despre mine pe care nu le stiati si pe care sunt sigura ca doreati sa le cunoasteti [astazi sunt si amuzanta, dupa cum se poate observa]:
1. Inainte sa mananc, miros mancarea. Aceia care nu ma cunosc si la care dejunez ori cinez pentru prima oara, vad in asta un gest jignitor. Si cine ii poate invinovati? A incercat mama in zadar sa ma dezvete de obiceiul asta, insa nu a reusit.
2. Sunt singura la parinti, desi tare mi-as fi dorit sa am un frate mai mare. Avantajele situatiei mentionate anterior cred ca sunt destul de evidente, asa-i? 🙂
3. Daca vrea cineva sa ma vada scotand flacari pe nas, trebuie sa se prezinte la o nunta, botez ori mai stiu eu ce alt eveniment. Eu, tocurile, rochitele foarte elegante si fardurile ne aflam in conflict inca de la nastere.
4. Vorbesc foarte mult la telefon. In fiecare luna am un cost suplimentar ingrozitor de mare. Asadar, in fiecare luna am o discutie lunga cu ai mei, in care ei ma ameninta ca nu imi vor mai plati telefonul, iar eu le promit ca ma voi incadra in minutele, respectiv mesajele incluse in abonament.
5. Am vazut serialul Friends de cinci ori. Tot de atatea ori am ras cu gura pana la urechi si am strania senzatie ca nu se va schimba deloc situatia daca ma voi uita si a sasea oara.
6. Daca imi place o anumita piesa, aceasta va trece prin urmatorul proces: va fi ascultata, ascultata, ascultata si apoi stearsa din mp3, din moment ce mi se va lua de ea.
7. Stiti cum oamenii normali, dupa ce savureaza o guma de mestecat, o arunca la gunoi? Eu sunt anormala, din moment ce nicio guma de-a mea nu ajunge la gunoi, ci in stomac, unde “mi se lipesc matele”, ca sa o citez pe bunica. Nu pot sa nu o inghit. Guma! Nu va ganditi la prostii, va rog!
Imi bubuie capul, am febra si tusesc. Presimt o saptamana alcatuita din putine ore de somn si foarte mult ceai. Credeam ca, pentru prima oara, voi reusi sa pacalesc iarna si sa nu ma mai aleg cu nicio raceala de pe urma ei. Gresit!
Petit Beure 