Pfiu si a trecut February 27, 2011

Am fost sambata la un festival de scurtmetraje. A fost groaznic de frig! Groaznic! Iar scurtmetrajele, unele mai proaste decat celelalte. Insa nu despre asta vreau sa vorbesc in acest post. In timp ce tremuram si ma intrebam cum de se poate tine un asemenea festival intr-un loc atat de friguros, o replica a unui actor a aparut pe unul dintre ecrane: “Iti dai seama cat de repede trece viata pe langa tine atunci cand astepti autobuzul? ”. Probabil ca as fi ramas indiferenta la ea si mi-as fi continuat firul gandurilor, insa ma aflu in acel punct al vietii in care am decis sa profit de timpul pe care il am.
Dormim, asteptam oameni, autobuze, pauze. Mi-am dat seama ca indiferent ce facem, nu putem sa detinem cu adevarat controlul asupra vietii. Fie ca vrem ori nu, ea trece pe langa noi, intr-o forma sau in alta. Mi-e ciuda! Pentru ca imi dau seama ca detin controlul asupra unui procent foarte mic al vietii mele. Mi-as dori sa opresc timpul in loc, sa ma pot intoarce in trecut ori sa pot profita cu adevarat de anumite momente. Insa nu se poate intampla niciuna dintre cele mentionate anterior.
Si totusi, de ce mama naibii a trebuit sa fie atat de frig la festivalul ala?

*sambata am fost, pentru prima si pentru ultima oara in viata, fericita ca sunt deja racita (F stie)

Confesiune #25

Si normal ca atunci cand voi aluneca, cand voi avea parul in toate partile, cand esarfa imi va sta sa cada, cand frigul imi va schimba culoarea fetei si cand nu imi voi gasi cheia, atunci se va gasi un tip dragut in preajma mea. Pentru ca respectivul nu poate sa ma vada atunci cand parul imi sta perfect, atunci cand esarfa este la locul ei si atunci cand reusesc sa merg pe o strada fara sa ma impiedic si fara sa ajung in fund pe niste scari.
Si normal!

Confesiune #24

“We all want to grow up. We’re desperate to get there, to grab all the opportunities we can to live. We’re so busy trying to get out of that nest. We don’t think about the fact that it’s going to be cold out there, really freakin’ cold. Because growing up sometimes means leaving people behind. And by the time we stand on our own two feet, we’re standing there alone.”

Sunt fata

…care se uita o singura data in oglinda inainte sa plece, amuzandu-se teribil pe seama firelor rebele de par.
…care nu isi cumpara un obiect vestimentar doar pentru ca este la moda, ci pentru ca i se potriveste si ii place.
…care isi plateste mereu consumatia, in ciuda tuturor obiectiilor aceluia cu care am luat masa ori am baut o cafea.
…care face compromisuri pentru aceia la care tine si pe care nu le reproseaza, nici regreta mai tarziu.
…care mananca pana cand se satura, indiferenta la numarul de calorii pe care o ciocolata ori o cutie de bomboane il are.
…care nu sare in sus si in jos atunci cand afla despre vreo reducere a unui magazin de haine.
…care se gandeste de o suta de ori inainte sa spuna un amarat “buna” unui baiat pe care il place.
…care plange la un film de dragoste, pentru ca este constienta ca doar acolo exista cu adevarat notiunea de “forever & always”.
…care nu rade daca un anumit lucru nu este amuzant, chiar daca aceia din jur se tavalesc pe jos de ras.
…care se subestimeaza teribil de mult, in orice domeniu si in orice situatie.
…care se indragosteste in fiecare zi de cineva (baiatul din metrou, baiatul de la film, baiatul de la scurtmetraje, baiatul de la bar, baiatul din statia de autobuz etc.).
…care isi imagineaza cele mai rele lucruri atunci cand cineva nu ii raspunde la telefon.

Acum imi doresc sa stiu numele baiatului de la scurtmetraje. Ne zambim, ne cautam compania si apoi ne pierdem in multime? Pai in ce univers este asta in regula? Uneori imi doresc sa fiu fata cu mai mult curaj si cu mai putine “cum ar fi fost daca” scenarii.