Melodia asta ar trebui sa fie un fel de imn pentru perioada de toata jena in care observ ca ma tot afund. Iar si iar. Sunt simpatica, serios! Cat tine piesa, sunt foarte hotarata (arrr, no more tears, not a single tear from my eyes), dansez, am mainile in aer. Insa atunci cand se opreste, imi dau seama ca ma pacalesc singura. La fel sta treaba si cu zambetul tamp pe care il afisez in fiecare zi pe la facultate.
Pacaliti-va si voi patru minute! 🙂
V: pot sa-ti spun ceva? dar sa nu interpretezi si nici sa nu te lasi afectata
Biscuite: spune
V: da?
Biscuite: da
V: mi-e dor de tine
Cum sa nu ma las afectata? Cum sa nu interpretez? Ziua asta trebuia sa fie plictisitoare, cu mine incercand in zadar sa opresc o raceala in desfasurare. Dar apoi s-a intamplat asta. Cel mai ciudat lucru? Nu stiu ce anume simt in momentul de fata. Ma bucur? Nu ma bucur? Ma simt vinovata? Sunt trista?
Trebuia sa fie un inceput de saptamana ca toate celelalte. Plictisitor. Neinteresant. Enervant. Nu plin de intrebari la care nu am raspuns si pentru care nu vreau sa caut unul. Am crezut ca am incheiat capitolul, ba chiar aveam strania senzatie ca reusesc destul de bine sa zambesc si sa nu ma mai gandesc la el. Naiva de mine! Sa inteleg ca indiferent ce facem, indiferent cate eforturi depunem, nu putem sa oprim trecutul din bantuit?
Imi incalc propria promisiune si plang, pentru a nu stiu cata oara, pentru el. Sau din cauza lui. Nu stiu. Nu vreau sa stiu. Vreau o zi de luni linistita.
Petit Beure 