Iaaaaaaaaar? February 22, 2011

Nu mi-am putut crede ochilor de dimineata. Ningea. Iar. De ce? Cu ce i-am gresit eu anotimpului astuia, care vad ca se incapataneaza sa ramana in zona? Prima ninsoare e simpatica. A doua nu prea. La a saptea incepi sa strambi din nas si sa te intrebi cand are de gand sa vina primavara. O luam de la inceput. Cu hainele groase, cu gheata, cu mocirla, cu fularele. Bucurie! Ura! Ura! [nu stiu de ce, dar ma simt ca si cand as fi in PCR] 🙂
Am un program mult prea aglomerat. Lucruri interesante nu mi s-au mai intamplat. Am avut doar nervi de la o vreme idioata. Si, astazi mai mult ca niciodata, am putut sa observ fiecare pietricica de pe jos, fiecare damb, fiecare gunoi [ca sa nu uitam, Bucurestiul nu e tocmai cel mai curat oras din lume]. Abia daca am putut ridica capul din pamant tot drumul. Zapada idioata! Iarna idioata! Vreau sa se termine!
Luna ianuarie are companie pe lista mea neagra, din moment ce tocmai am adaugat-o si pe iarna.

Later edit: Tocmai ce am aflat ca Justin Bieber s-a tuns. Am trecut cu greu peste aceasta veste socanta, caci a urmat o alta. Superstarul isi va scoate la licitatie firele cu pricina. Omg, omg, omg! Am fugit sa imi numar banii din pusculita! Am senzatia ca Mos Craciun va veni mai devreme in acest an. Omg, omg, omg!

Confesiune #21 February 20, 2011

Mi-e teama de singuratate. Nu vreau sa fiu acea vecina enervanta, care bate in teava la cel mai mic zgomot si care priveste pe fereastra in fiecare zi, judecand din priviri pe aceia care au o viata activa. Ma simt capabila sa trec peste toate, mai usor ori mai greu, insa nu cred ca as suporta singuratatea.
“De ce ti-e frica, nu scapi” sper sa nu se potriveasca in acest context. Vreau sa am o familie mare, fericita, care sa ma viziteze des. Nu vreau sa fiu singura. Si mi-e teama ca am sa fiu, ca nu am sa am pe nimeni. Nu vreau pisici. Si nici caini.

Mi-e dor

Liniutele si bastonasele. Casetele. Fotbalul. Tenisul de picior. Basmele. Corcodusele. Elasticul. Temele de vacanta. Incapacitatea de a sta treaza mai mult de ora 23. Oana. Noptile petrecute in fata casei bunicilor. Melodiile in limba romana. Diversitatea. Doar 10 minute nationale. Paint. Uniforma. Scoala generala. Fluturasii in stomac. Sala 2. Orele de dirigentie. Somnul de pranz. Trezitul de dimineata. Concertele. Poeziile. Compunerile. Bicicleta. Inocenta. Gramada de carti de pe noptiera pe care o citeam in fiecare vara. Coregrafia. Leapsa. Mancarea bunicii. Solitaire. Credinta in Mos Craciun. Capacitatea. Profesoara de matematica. Noptile de vara in care visam la un viitor cu totul diferit fata de realitatea prezenta. Pokemon. Barbie. Walkman. Clamele. Nepasarea. Fructele. Legumele. Meniurile. Dan Negru. Umorul de calitate. Sarbatorile cu semnificatii. Radio-ul. Desenele. Caricaturile. Scenetele. Sentimentul de apartenenta. Dorinta de a creste si de a fi ascultat. Happy Meal. Tragedia ce se producea in momentul in care luam nota 8. Vecinul de la etajul doi. Pisoii din garaj. Coarda. Inghetata de la doamna Petra. Painea de la Iosif. Duca. Danciu. Rebelii.

Nu spun ca era mai usor, insa era mai simplu atunci. Mi-e atat de dor de trecut!

Confesiune #20

Ugh, am decis ca incepand de astazi sa nu mai tin cu nicio echipa din campionatul nostru exceptional [da, din parti]. Dinamo? Steaua? Rapid? Nu mai bine niciuna? Nu mai bine ma uit relaxata pe TVR1 la competitiile internationale, acolo unde imi pot clati ochii cu meciuri exceptionale si cu jucatori talentati [si pe alocuri foarte atragatori]? Las toata pasiunea pentru fotbal in copilarie, in perioada in care plangeam cand echipa favorita pierdea. Deseori aveam impresia ca sufar mai tare decat unii dintre jucatori. Ei pierdeau bani frumosi, eu pierdeam ce? Aceasta este o intrebare pe care o am la categoria “fara raspuns”.

Teorii existentiale & altele

Din moment ce eu imi incalc singura promisiunile pe care mi le fac, nu imi dau seama de ce am pretentia ca cei din jur sa nu imi imite modelul. Ma dezamagesc pe mine si parca tot mai furioasa sunt atunci cand altii fac acelasi lucru. Cu ce drept? Cer, insa nu ofer nimic. Trebuie sa incep mai intai cu mine si abia apoi sa pun conditii si sa am dreptul de a pune la zid gesturile persoanelor din jurul meu. Le cer altora sa isi dea seama ce anume doresc de la viata, insa eu stau si ma uit fie in stanga, fie in dreapta, inca nehotarata incotro sa o iau. Le spun altora ca trebuie sa uite si sa ierte, insa eu rareori traiesc in prezent si reusesc sa nu reprosez. Sunt ipocrita.
Trecand peste criza mea existentiala de duminica, va anunt ca am fost la Stand Up Comedy noaptea trecuta, pentru prima data. Si sper eu ca nu pentru ultima, din moment ce a fost neasteptat de amuzant. Daca din intamplare va aflati in Bucuresti, va sfatuiesc sa mergeti in Club 99 si sa radeti din toata inima. Baietii aproape ca au fost la fel de amuzanti ca si mine [nu cred ca v-am spus asta pana acum, dar am senzatia ca uneori fac niste glume senzationale, la care din pacate rad doar eu si cu F].
Maine incepe scoala. Din nou. Am de citit, am de scris si oh, o iau iar de la inceput cu trezitul de dimineata. Ura!

Confesiune #19 February 19, 2011

Mi-e o pofta teribila de tiramisu. Problema este ca, in acelasi timp, imi este si o lene ingrozitoare sa ma duc la magazin. Nu stiu la ce ora va inchide, asadar exista posibilitatea sa imi pun pofta in cui astazi, in cazul in care nu este 22:00, asa cum visez in momentul de fata.
Si totusi, cat de tare imi doresc o portie de tiramisu!

Confesiune #18 February 18, 2011

A fost dragoste la prima sorbitura. Eu o cumpar in fiecare dimineata, iar ea ma trezeste si imi insenineaza ziua. Ma gandesc serios sa duc relatia la un alt nivel, insa mi-e teama. Daca imi fac sperante prea mari? Nu vreau sa sufar din nou din cauza asteptarilor mult prea mari pe care mi le fac de fiecare data cand ma gandesc la viitor.
Vreau sa beau doua cafele pe zi. Pentru ca nu ma mai satur de ea. Insa daca se va satura ea de mine? This is the question!

Eu profesoara. Eu profesoara?

In timp ce majoritatea prietenilor mei nu aveau nici cea mai mica idee in legatura cu ceea ce isi doresc de la viata, eu deja ma imaginam terminand facultatea si angajandu-ma in invatamant. Da, locul ala in care oamenii sunt platiti putin si abia daca indraznesc sa viseze sa se mute din casa parintilor :)!
“Ce vrei sa te faci atunci cand o sa fii mare?”
“Profesoara!”
Acesta era dialogul standard. Insa incep sa ma gandesc serios ca nu sunt facuta pentru meseria asta, ca nu sunt absolut deloc pregatita sa ma aflu de partea cealalta a catedrei, sa vad atatia ochi atintiti asupra mea, sa ma stiu judecata de un grup enorm de copii. Tin minte ca in liceu veneau studenti aflati in anul III, care faceau practica la pedagogie. Ii ignoram complet, iar atunci cand nu ii tratam cu indiferenta, ne placea teribil de tare sa ne hlizim din pricina stangaciei lor. Atunci cand ma uit in trecut am senzatia ca eram tare inconstienta. Ba nu, stergeti aia. Nu este o senzatie, ci adevarul.
“Ce vrei sa te faci atunci cand o sa fii mare?”
“Nu am nici cea mai mica idee!”
Astfel va suna dialogul de acum inainte. Super! Acum sunt si eu una dintre aceia care nu au nici cea mai mica ce doresc de la viata. Am inceput sa imi pun intrebari existentiale. Cine sunt eu?

Prieten? No [acum se zice “bro”] February 17, 2011

Treaba cu “hai sa fim prieteni chiar daca mi-ai frant inima”? Nu este pentru mine. Mi-am dat seama ca am acceptat toata treaba cu amicitia din motive cu totul diferite. Speram la o impacare, ba chiar aveam si un plan, care implica o relatie esuata de-a lui si un umar de plans de-al meu. Era elaborat, ce mai! Usor de planificat, greu de pus in aplicare, din moment ce sase zile eram bine, iar in a saptea o luam de la inceput cu starea proasta si cu deprimarea.
Asadar, am mai invatat ceva despre mine: nu sunt genul ala de om capabil sa tina in frau o relatie de prietenie, atunci cand a existat un antecedent amoros. Ce-i drept, nu prea a existat participare activa de partea ambelor parti, insa chiar daca ar fi fost, probabil ca tot as fi renuntat, din moment ce imi faceam singura rau. Nu am parte de satisfactie in astfel de situatii :)!
Spun “buna ziua” taberei care nu crede in conceptul de “prietenie” cu un fost. Nu imediat. In viitor, cine stie cate se vor mai intampla.
PS 1: Scuzati titlul, dar m-a luat valul in momentul in care mi-am amintit de celebra piesa care se aude incontinuu pe toate posturile de radio din Romania.
PS 2: Astazi voi reusi sa imi inving bunica in ceea ce priveste ora de culcare, din moment ce la 21:30 ma voi afla in lumea viselor. Sper. Ce viata dinamica am! Uhuuu! Sunt wild! Party, party!

Confesiune #17

Exista oameni care reusesc sa traiasca doar in prezent, fara a ramane uneori prinsi in itele trecutului ori surprinsi visand cu ochii deschisi la un viitor perfect? Pentru ca daca exista astfel de persoane, inseamna ca este posibil sa reusesc si eu candva sa traiesc clipa, fara sa imi fie teama ca ceva rau mi se va intampla daca voi recunoaste ca sunt fericita dintr-un anumit punct de vedere.
PS: Eu m-am indragostit. De piesa, evident :)! Asta inseamna ca vreme de o luna intreaga o voi asculta iar si iar si iar si iar.