Armele jos March 31, 2011

E ciudat. Atunci cand imi doresc foarte tare un lucru, cand dau tot ce am mai bun, de cele mai multe ori esuez. Asta in timp ce atunci cand nu ridic un deget, pentru ca mi se pare inutil sa fac vreun efort, invatata minte fiind din experientele trecute, reusesc. Treaba asta ma scoate din sarite! Nu spun ca ar trebui sa am succes ori de cate ori ma chinui. Dar ar trebui sa existe exceptia aia de la regula, care sa ma faca pe mine sa cred ca nu sunt nebuna atunci cand spun ca de cele mai multe ori mi-e mai bine sa ma retrag si sa astept, ca un simplu spectator, deznodamantul.
Pentru aceia care nu ma cunosc, sunt fata care, la suprafata, pare sa o duca bine. Adica are noroc. Problema este ca am atunci cand ma astept mai putin. Asta in timp ce atunci cand ma rog pentru o farama de orice, pot sa astept mult si bine, ca respectivul lucru nu vine si basta.
Una este sa ai asteptari de la cei din jur. Acolo nu poti controla absolut toate lucrurile. Dar cand vine vorba de mine, se presupune ca detin cheia. Pacat ca de cele mai multe dau degeaba cu piciorul in usa, ca nu ma deschid sub nicio forma. Cine stie, poate daca ma asez in fund pe scara din fata, va veni cineva cu cheia si imi va deschide si mie.

Pare sa functioneze de fiecare data varianta asta.

Confesiune #38

 

La minunata mea facultate fac o materie care se numeste LEC.
Astazi am dat cel de-al doilea test la ea (dam trei, asta pe langa partial si examenul final). In timp ce ma uitam pe foile cu pricina, pe care se presupunea ca trebuia sa le stiu deja, nu sa le citesc la cursul de dinainte, am descoperit un lucru foarte simpatic: lingvistica este ironica!
Verbul “to love” intra in categoria “states”. Aceasta din urma are urmatoarele caracteristici: + durative, -resultative. Am zambit frumos la foaia din fata mea si am trecut mai departe.

Pana la urma am luat 10 la testul cu pricina. Ca sa vedeti cum o dezamagire in dragoste te poate ajuta sa retii informatii noi despre lingvistica. Incep sa ma pricep din ce in ce mai tare la teorie. Cu practica nu vreau sa mai am de-a face un timp.

Muzica, nu zgomot March 30, 2011

Sunt lucruri pe care nu le pot intelege absolut deloc.
Spre exemplu, astazi. Dupa 10 minute intense de somn (cred ca niciodata nu mi-am studiat peretii atat de tare precum am facut-o noaptea precedenta), dupa deja obisnuitele ganduri (“Lasa, ca ajung eu acasa si o sa dorm!”), m-am indreptat aproape ca un robotel de masina. Tot drumul am incercat, fara succes, sa prind si eu un post de radio care sa difuzeze doar melodii. Atat si nimic mai mult.
Cine a avut ideea geniala de a introduce, la ora 7 dimineata, oameni la radio, din punctul meu de vedere, a fost foarte neinspirat. Pentru ca ultimul lucru pe care doresc sa il aud in zorii zilei este trancanitul altuia. Atunci vreau doar sa conduc si sa ascult muzica. Lucru imposibil de facut, pentru ca se trezeste cineva sa comenteze cine stie ce stire deloc socanta sau sa faca o gluma proasta, la care mai ca imi vine sa plang, nicidecum sa rad.
Deh, avem mari oameni de radio noi!

PS: Nu vreau sa fiu judecata pentru postul de ieri. Asta pentru ca foarte putini stiu ce s-a intamplat si de unde si brusca mea schimbare de atitudine. Credeti-ma pe cuvant ca a trebuit sa fie ceva important daca eu, cea care pana acum plangea in pumni si care nu reusea sub nicio forma sa il coboare de pe pedestal pe V, am reactionat asa cum se poate observa mai jos.

Aer March 29, 2011

Poate ca o sa sune stupid, dar nu m-am mai simtit atat de bine de cateva luni bune.
Spuneam lucruri, aveam revelatii, dar nu le simteam. Acum, o fac. Am avut nevoie de o cearta ca sa fiu impacata cu mine si sa realizez ca este timpul sa o las balta. Pentru moment, m-am ridicat de la pamant, m-am sters de praf si am facut semn unui taxi sa ma duca la destinatie. Poate ca nu sunt eu acum puternica, dar macar stiu pe ce drum trebuie sa o iau. Lucru mare pentru mine, caci am fost pierduta o perioada lunga de timp.
Astazi am plans. Nu de dor, nu de mila. De nervi. Nu mai facusem asta de ceva timp. In timp ce imi strangeam pumnii si incercam sa ma calmez, am zambit. Nu de nebuna, desi ati fi tentati sa spuneti asta intr-o prima faza. Am zambit pentru ca in final am reusit sa simt si altceva.

Sper doar sa nu fie o reactie de moment. [mai precis, ma rog sa nu fie]

Confesiune #37

Ti-am lasat cumva senzatia ca sunt batuta in cap? Cand? Cum?

Ce-i drept, m-am batut eu putin (mai mult) cu pumnii in cap zilele astea, ca prea m-am pus la dispozitia ta si am incercat sa fiu acolo pentru tine, oriunde si oricand. Insa tine minte, ca nu am fost si nici nu voi fi persoana cu care tu sa stergi pe jos si careia sa ii impui reguli. Ultima data cand am verificat, eram om, nu carpa. Nu confunda bunul simt cu prostia, pentru ca nu sunt si nici nu vor apartine vreodata aceleiasi sfere. Pe de o parte, ar trebui sa iti multumesc, pentru ca imi faci un mare serviciu atunci cand te comporti ca un mare nesimtit. Imi usurezi vindecarea. Spuneam ca nu am cum sa te urasc? Iata ca am cum. Continua sa vorbesti, continua sa crezi ca ce faci este normal. Ba mai mult, reproseaza-mi lucruri de care nu sunt vinovata. In prostia mea, credeam ca meriti fiecare lacrima si ca iti pasa macar pe jumatate cat mi-a pasat mie.
E ciudat. Daca acum 3 ani cineva imi spunea ca imi voi pierde tot respectul pentru tine in doar cateva minute, nu l-as fi crezut. Acum, iti arat frumos degetul mijlociu si te invit sa iesi din viata mea. Lumea nu a inceput si nici nu s-a terminat cu tine.

Fenomenul Facebook March 28, 2011

Am senzatia ca lumea a luat-o razna cu Facebook-ul.
Pentru ca din ce in ce mai multi prefera sa isi schimbe statusul de relatie de o mie de ori pe luna, in loc sa se intrebe de ce anume este nevoit sa faca asta atat de regulat. Conversatii care in mod normal ar trebui sa aiba loc fata in fata, au loc pe Perete, asta ca sa vada toata lumea ce a mai facut X si Y, eventual si cu cine. Certurile deja nu mai sunt un subiect care sa ii priveasca doar pe aceia implicati in respectivul conflict. Nu, ele sunt la vedere si sunt cu mult mai interesante atunci cand pot participa la ele si altii. Se dau “like”-uri, se vorbeste prea putin si se pierde timpul urmarind ce a mai scris Vasilica sau Gheorghita, in ce relatie este si cu cine.
Nu mai exista secrete. Toate informatiile sunt puse la vedere, pe Perete. Putin cam penibil, daca ar fi sa imi dau cu parerea. Daca la inceput s-a dorit a fi o modalitate prin care anumiti oameni reiau legatura cu fosti prieteni plecati prin nu stiu ce tari, acum Facebook-ul a devenit noul Messenger. E mai “cool” asa.

Praf in ochi March 27, 2011

Cred ca degeaba am fi avertizati de consecinte inainte de a ne implica intr-o relatie. Nu am auzi. Ne-am bate cu pumnul in piept si am spune ca intotdeauna exista exceptii de la regula. Am arata cu degetul catre fenomenul de generalizare si ne-am infoia. Ne place sa credem ca suntem speciali, ca povestile noastre vor fi acelea fara sfarsit. Uitam ca oamenii se mai schimba, ca dragostea, ca orice alt sentiment, se modifica si ca nu detinem absolut deloc controlul asupra acestora.
Ar fi usor daca am putea sa comandam ce anume simtim. Deseori nu ne intelegem, dar avem pretentia sa fim intelesi de ceilalti. Aici gresim. Punem stacheta prea sus si juram ca noi putem sa sarim peste ea, ca nu exista niciun obstacol, nimic care sa ne impiedice pe noi din a face asta. De prea multe ori ne aruncam cu capul inainte. Pentru ca noua nu ni se poate intampla nimic. Celorlalti, da.
Dragostea nu te face nici orb si nici prost. Te face naiv, increzator in promisiuni si prea visator.
Mi-e teama ca le-am pierdut pentru totdeauna pe acelea mentionate anterior, dar pastrez o farama de speranta ca in viitor o sa ma bat din nou cu pumnul in piept.

Trece si cucuiul asta.

Someone Like You

Piesa asta ma urmareste peste tot. O aud in magazinul de unde imi iau in fiecare dimineata cafea, in masina, in autobuz, in diverse seriale. Si cand te gandesti ca acum ceva timp ascultam piese deprimante foarte detasata! Old times, old times! Good times, desigur!

“Sometimes it lasts in love, but sometimes it hurts instead.”

 

Impossible things

Regula: face creve o leapsa, o fac si eu :)!
Cea pe care a realizat-o saptamana asta m-a intrigat. Deseori ne dorim sa avem anumite capacitati, sa fim un fel de supereroi. Intr-un moment sau altul al vietii noastre chiar am crezut ca este posibil sa zburam sau sa alinam durerea cuiva prin simpla noastra prezenta intr-un anumit loc. Ce mi-as dori sa pot face acum?

Mi-as dori sa pot uita anumiti oameni si anumite momente. Dar cu conditia sa nu uit si lectiile invatate de pe urma experientei traite alaturi de ei.
Mi-as dori sa pot opri timpul in loc. Si sa il tin asa cat vreau eu de mult.
Mi-as dori sa ma pot teleporta. Asta ar insemna ca pot dormi mai mult, lucru pe care ador sa il fac (mai precis, lucru pe care adoram sa il fac).
Mi-as dori sa am abilitatea de a citi o singura data maldarul de foi pe care se presupune ca trebuie sa il invat pentru o sesiune si sa il stiu bine de tot.
Mi-as dori sa pot citi gandurile celorlalti. Dar doar pe acelea care ma privesc. Si daca se poate, doar pe cele dragute. Nu de alta, dar nu vreau sa imi stric ziua din pricina celorlalte.
Mi-as dori sa stiu cand voi muri. Suna macabru, dar macar as profita din plin de timpul ramas, stiind ca pe data de X a anului Y nu o sa mai fiu.
Mi-as dori sa detin Starbucks-ul! Cafea, cafea, cafea. Buna de tot.
Mi-as dori sa am un buton de fericire, pe care sa apas ori de cate ori ma doare cand respir. Poc si fericire in tot corpul si in tot sufletul.
Mi-as dori sa am capacitatea de a ma gandi la un anumit fel de mancare si de a-l aduce in fata mea dintr-o singura miscare. Eventual de deget.

Si probabil ca mai sunt multe alte lucruri, dar momentan acestea sunt primele care imi vin in minte. Pf, macar una de-as putea face si tot ar fi bine!

Confesiune #36 March 26, 2011

As fi fost in stare sa trec peste tot, dar nu si peste faptul ca mi-ai “furat” somnul. Eu nu sunt omul care sa se trezeasca la ora 7 si care sa nu mai vrea sa doarma. Imi place sa visez, dar nici asta nu mai pot sa fac, pentru ca te-ai obisnuit sa apari in toate.
Si uite cum blogul meu poate fi usor nominalizat la categoria “cel mai deprimant blog”. Sper ca peste ceva timp sa ma uit la posturile astea si sa imi spun ca am fost naiva. Pana atunci insa, sunt sigura ca voi scrie multe randuri despre tine si despre cum inca nu ma simt eu. Din cauza mea. Pentru ca inca iti permit sa ma afectezi. O sa vina si ziua in care o sa spun “stop” si o sa o simt cu adevarat.