Un lucru este cert: reusesti de fiecare data sa imi aduci un zambet pe chip, indiferent cat de distanta incerc sa par ori cat de suparata sunt pe tine.
Here we go again
Nu stiu voi, dar eu sunt genul ala de om care nu vrea sa se uite in spate si sa se intrebe cum ar fi fost daca in ziua respectiva ar fi facut X lucru. Da, o mai dau in bara uneori, dar cel putin am satisfactia ca am incercat, ca am facut tot ce am putut pentru a dobandi ceva ce imi doresc. Aveam de ales intre a-i spune ca am nevoie de timp si intre a-mi da seama daca am reusit sa depasesc momentul cu pricina, prin a ma vedea cu el. Si am ales a doua varianta. Daca am castigat ceva? Asta nu o stiu inca. E prea devreme sa imi dau seama. De regretat, nu o regret. Si nici nu am sa o fac, chiar daca se va dovedi a fi o decizie proasta in viitor. Daca as fi lasata vreme de 10 ore cu V intr-o camera, as gasi un milion de subiecte pe baza carora am putea vorbi incontinuu. Observ ca asta nu se va schimba prea curand, din moment ce si astazi a fost la fel.
Nu stiu ce vreau. Nu stiu daca el stie ce vrea. E o perioada incerta a vietii mele. Insa merg alaturi si sper ca pe parcurs voi gasi raspunsurile pe care le caut. Cel putin acum stiu cand o sa fie momentul sa ma retrag. Cum o sa simt durere, cum o sa fac un pas inapoi. Nu imi permit sa o iau de la inceput, cum nu imi permit nici sa ma mai arunc cu capul inainte si sa spun ca treaba asta va duce undeva. Are bunica mea o vorba care se poate aplica in cazul de fata: “Om trai si om vedea!”.
Drept urmare, las timpul sa treaca si ce o fi, o fi. Daca ma gandesc prea mult la asta, nu rezolv nimic. Ba chiar din contra. Unele lucruri se rezolva de la sine, fara sa fie puse in balanta iar si iar.
Petit Beure 