Primesc destul de multe sprancene ridicate atunci cand le spun celor din jur ca la jumatatea lunii aprilie o sa imi fac un tatuaj mic de tot pe gat, in spate. Unii ma privesc si cred ca este o modalitatea de a trece peste despartirea de V. Asta e una dintre cele mai mari idiotenii, desigur. Altii se afla inca prinsi in trecut si considera ca tatuajele sunt doar pentru aceia care fac inchisoare. Iar ultimii, insa nu cei din urma, vad in asta un inceput de rebeliune din partea mea. Pf, de parca mi-au trebuit 19 de ani ca sa imi dau jos masca si sa le arat alor mei ca nu sunt deloc copilul cuminte de care am dat dovada pana acum!
Stiti care e partea cea mai tare? Ca nu imi trebuie aprobarea lor pentru a-mi face tatuajul. Drept urmare, pot sa judece cat vor ei, ca mie zau daca imi pasa.
Petit Beure 