Am vorbit astazi cu un prieten de-al lui, care era extrem de mirat de faptul ca eu inca nu ma aflu intr-o relatie. Cum? De ce? De aia. Ca el sunt multi. Zau ca m-am saturat pana peste cap de oamenii incuiati, care cred ca a fi singur inseamna automat a avea vreo problema. Ce-i drept, am una acum, dar nu din pricina ei nu sunt eu cu cineva. Nu sunt pentru ca nu plac pe nimeni. Este acesta un fenomen atat de complex? Ma gandesc ca nu. Desigur ca nici nu m-am sinchisit sa ii explic respectivului prea multe. Am devenit de la un timp extrem de toleranta cand vine vorba de prostie.
Nu mai vreau sa ma intereseze. Cu cat stiu mai putine despre V, despre relatia lui, despre aceea cu care este acum, cu atat mai bine. Mi-e ciuda ca nu pot sa pun piciorul in prag si sa zic tare si raspicat ca mie pana aici mi-a fost. In timp ce el este naiv si arunca pentru a nu stiu cata oara cu promisiuni in stanga si in dreapta, eu sunt retinuta si zambesc ironic. Am invatat un lucru esential: V si conceptul de “promisiune” sunt sinonime temporare. E naiv daca el crede ca lucrurile nu se vor schimba. Atat de naiv incat pare credibil. El e sigur de faptul ca noi vom fi in continuare “prieteni buni”. Intr-un univers paralel, se pare ca asta am fost de la despartire incoace. Ciudat cum eu nu simt treaba asta absolut deloc!
Iar am senzatia tampita ca nu voi iesi niciodata din starea asta.
Sunt din nou eu, o tona de rahat si o masina care toarna in continuare, nu cumva ca eu sa respir vreo secunda.
Lucru putin penibil, din moment ce vine luna aprilie. [usor, dar sigur, penibilitatea incepe sa imi devina trasatura de caracter]
Petit Beure 