Confesiune #41 April 5, 2011

Spuneai ca atunci cand totul din jurul meu se va darama, vei fi acolo. Ce crezi? Totul se clatina, iar in stanga mea nu e nimeni. In viata asta nu poti sa te bazezi decat pe tine.
Restul nu e decat bullshit!

Galgal

Obisnuiam, la intervale repetate de timp, sa ma ghemuiesc in pat si sa plang pana cand imi simteam capul ca bubuie. Faceam asta mereu din acelasi motiv. Degeaba incerca mama sa ma calmeze, eu nici nu vedeam si nici nu auzeam. Imi repetam in minte ca trebuie sa incetez sa ma mai consum pentru aceia care nu merita, dar gesturile spuneau o cu totul alta poveste. 10 ani am crezut in aceleasi promisiuni. 10 ani au fost incalcate iar si iar. Durea si fizic si psihic. De mica mi s-a implementat ideea ca eu fac parte dintre aceia care nu vor avea parte niciodata de lucruri frumoase. In timp ce altora le erau citite povesti ca sa poata adormi mai repede, eu primeam lovituri si asistam la scene pe care niciun copil nu ar trebui sa le vada vreodata. Varsta ma recomanda drept “copil”, dar nu am fost niciodata unul. Inainte sa simt gustul bucuriilor, l-am simtit pe acela al dezamagirii. Restul colora viata in roz, eu in negru.
Doua lucruri ma socheaza la mine. Cum de mai pot sa cred in promisiuni si cum de nu am luat-o razna pana acum. Sunt lucruri la care sigur o sa ma gandesc astazi, in timp ce o sa ma ghemuiesc, pentru a nu stiu cata oara, la marginea patului. Se pare ca nu conteaza daca ai 9 sau 19 ani. Lucrurile nu se schimba, promisiunile sunt incalcate in continuare, iar durerea are exact aceeasi intensitate.

“Mare lucru!”, ar spune tata. E mare, dobitocule!

Sfat #4

Remember the compliments you receive. Forget the insults. If you succeed in doing this, tell me how.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Rahat, abia astept sa fiu pe picioarele mele, sa reusesc sa plec din apartamentul asta sufocant, plin de idei preconcepute si de toata jena. Ai mei nu ma cunosc si nici daca ar vrea nu ar putea sa o faca vreodata. Nu ca s-ar pune problema celei de-a doua parti, din moment ce nu au aratat vreodata vreun interes deosebit in a face treaba asta. Degeaba sunt eu imaginea copilului perfect, din moment ce ei nu ma pretuiesc in vreun fel. Nu o data m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fiu exact opusul omului care sunt acum. Sa beau, sa fac ce vreau, cand vreau, cum vreau, sa nu dau doi bani pe dorintele lor de cacat. Abia atunci ar reusi sa ma aprecieze si sa isi dea seama ca uneori e in regula sa iesi din grota aia mica in care traiesti. Pana atunci insa, trantesc usi si plang de nervi. Ca mi s-a luat pana peste cap sa mi se spuna ce e bine sa fac si sa mi se interzica lucruri care in mod normal nu ar trebui sa fie interzise, sub simplul pretext ca atata timp cat locuiesc sub acoperisul lor trebuie sa fac ce spun ei.

Imi vine sa urlu. Asta imi trebuie daca mereu i-am ascultat si am fost naiva sa cred ca treaba asta va cantari candva la ceva.
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!