De ce parul meu decide sa stea in toate partile, tocmai atunci cand trebuie sa ma intalnesc cu cineva important?
Bai, si pot sa jur ca este un fel de complot de-al lui. Cand nu am nimic de facut si pierd vremea prin casa, la calculator sau prefacandu-ma ca o ajut pe mama la gatit, sta perfect; niciun fir nu rasare mandru si nici nu doreste sa iasa in evidenta. Dar atunci cand trebuie sa ies, whoaaa, se lupta pentru suprematia punctelor cardinale, nu alta!
Pe mine ma sperie tipele de varsta mea. Chiar si cele mai mici decat mine au fix acelasi efect. De ce? Pentru ca majoritatea dintre ele sunt extrem, dar extrem de perverse. Isi semnaleaza valabilitatea prin gesturi clare si rapide. Baga repede mana in pantalonul celui pe care il plac si gata! Misiune indeplinita! La ele nu e loc de ambiguitate, lucrurile sunt clare si concise. Fac colectie de prieteni pe la petreceri, caci unde ar mai fi distractia daca nu s-ar saruta si nu s-ar pipai cu unul sau cu altul, atunci cand iubitul nu le este prin preajma?
E socant. Sau, hai sa nu generalizez, ca eu sunt cea care a decis sa isi exprime socul cand vine vorba de alte tipe de varsta ei sau chiar mai mici decat ea. Eu inteleg ca varsta asta este tocmai potrivita pentru a incepe sa iti traiesti viata, dar parca multe dintre ele trebuie sa inteleaga faptul ca expresia “ia problema in mainile tale” are si un sens figurat, parca mai aplicabil in ceea ce priveste domeniul vietii.
Si parca nu m-ar scoate din sarite daca respectivele nu ar fi acelea care ajung primele la cel pe care pun ochii si astea mai timide. Dar cum ai putea sa tii pasul cu unele ca ele? Sa fii ele? Neah, mai bine ma lipsesc. O sa sune ciudat ceea ce spun, dar si eu profit ca am 19 ani. Doar ca decid sa pretuiesc perioada asta nu cautandu-i pe baieti in pantaloni, ci cautandu-le mana si strangand-o.
Ma plangeam acum ceva timp lui F ca mie nu imi iese treaba cu “relatia scurta”. Pai, ce insemna asta? Nu iti dai seama cand o relatie nu o sa tina? Doar pleci de la anumite premise, ai o idee despre cum e omul pe care il iei timid de mana pentru prima data, cu putin noroc ai si ceva informatii despre fostele lui relatii, care iti pot fi de mare ajutor. Ah, ador atunci cand ma bat cu pumnul in piept pentru ceva, pentru ca mai tarziu sa il iau si sa imi dau cu el in cap.
A a inceput brusc si s-a terminat asemenea. Nu imi pare rau. Unii se pare ca nu au inteles ca atunci cand trecutul te suna, nu are nimic nou sa iti spuna.
Nu stiu cati dintre voi stiu asta, dar acum 2 ani am mai avut eu un blog. Am renuntat la el, din diverse motive, ba chiar am luat o pauza destul de lunga de la “blogosfera”. Ei, nu despre istoria mea in online vreau eu sa vorbesc in acest post. Nu ea este subiectul lui. Am pomenit de acest moment doar pentru a va face o prezentare a momentul in care am “facut cunostinta” cu Ana-Maria, caci ea este subiectul postului. Pe masura ce ii citeam posturile, nu puteam sa nu exclam lucruri precum: “Whoa, exaaact!”, “Si mie mi s-a intamplat treaba asta!”, “Daaaa, nici mie nu imi plac!”, “Bai, nu cred! La fel as fi reactionat si eu!” sau “Tipa mi-a citit gandurile si a decis sa le puna pe blog?”.
Cand am decis sa imi sterg blogul, m-am rupt de toate. A fost o perioada de “dezintoxicare”. Tocmai de aceea mare mi-a fost mirarea atunci cand, printre lacrimi, am regasit-o pe aceasta scriind despre lucrul prin care treceam in momentul cu pricina. Nu trebuia sa ma mire.
Astazi, a schimbat prefixul. Drept urmare, la multi ani, Ana-Maria! Sper sa fii in continuare tipa geniala care stie sa aprecieze fiecare lucru, fie el si marunt, din viata ei, sper sa porti mereu in suflet un zambet si sa ai parte numai si numai de bucurii! A, si scrie putin mai des pe blog, ca mi-e dor sa citesc despre lucrurile prin care trec :)!
Uite aici o imbratisare virtuala: >:D<! Sa te gandesti si la mine atunci cand mananci tort, da? Dar doar daca e cu ciocolata!
Am stat si m-am gandit mult inainte sa ajung la concluzia urmatoare: nu ma ajuta cu nimic faptul ca am avut, inainte de A, o relatie de aproape 3 ani si jumatate. Mi-am intors situatia pe toate partile, am vazut-o din toate unghiurile posibile si mi-am dat seama ca am de-a face cu doi oameni complet diferiti si ca pana si eu sunt alta. Mai buna sau nu? Habar nu am. Dar altfel, sigur.
O iau de la zero si construiesc ca si cand nu as mai fi avut o experienta anterioara, motiv pentru care mi-e teama. Singurul lucru care a ramas, de pe urma fostei relatiei, este teama ca si asta se va incheia si ma va lasa vulnerabila. Atat si nimic mai mult.
Dupa 3 ani si jumatate, eu am ramas doar cu frica.
Asa e S!
Am dat peste o poza care reuseste sa ma captureze in toata stralucirea ei. Stiu ca sunt oameni pe aici care deja si-au format o parere despre mine (buna sau rea), insa vroiam sa va fac cunostinta cu mine, in cadrul mesei, mai precis a desertului pe care nu mi-l refuz niciodata.
Refuz sa cred ca vineri este festivitatea de absolvire a celor de clasa a 12-a. Daca accept acest fapt, trebuie sa constientizez ca a trecut un an. Imnul liceului, robele, balul, tocurile, toate acestea sunt amintiri inca vii in memoria mea. Nu trebuie decat sa inchid ochii si sa ma vad din nou in sala de festivitati, asteptand emotionata startul festivitatii, varsand lacrimi si dansand ca si cand nu as fi avut pantofi. Ciudat cum atunci, daca inchideam ochii, ma vedeam in cu totul alt loc si intr-o cu totul alta situatie. Naiva? Idealista? Probabil ca eram un amestec intre cele doua, dar si intre multe altele.
Zambesc atunci cand ma gandesc ca F nu era decat “tipa de la B”, cu care nu schimbasem niciun cuvant, iar A insemna pentru mine doar colegul de la meditatii, cu care ma hlizeam in fiecare vineri, pe drumul de dus si de intors. Daca ar fi sa trag o linie, cea de acum nu are nici in clin si nici in maneca cu cea de atunci. Mi se pare incredibil cuvantul pe care il are de spus un an si deja ma gandesc cu teama ce schimbari vor aduce dupa sine urmatorii 2 sau 3.
Vineri. Absolvire. Ma intorc la liceu, de data aceasta impacata si sigura pe mine ca nu voi mai plange. Apoi fug la facultate, ca am examen. Acum un an fugeam acasa si ma plimbam in pantofi prin casa, asta spre amuzamentul alor mei. De ce imi sunt toate amintirile astea atat de vii in minte?
“The show must go on.”
E timpul sa schimb tonul dramatic si sa fac o leapsa de la dragul de creve. Trebuie sa fac o lista cu lucrurile neobisnuite care ma enerveaza. Nimic mai usor, din moment ce am descoperit ca am “alergie” la chestiute mici si ciudate. Ce mai, leapsa asta mi s-a potrivit ca o manusa! Am decis sa ma limitez la un numar de 10, ca nu are rost sa bat apa in piua si nici sa plictisesc.
Asadar, ce lucruri neobisnuite ma enerveaza?
1. Cand ma grabesc sa ajung undeva si mama a incuiat, pentru a nu stiu cata oara, usa de la intrare, desi doar s-a dus la magazinul de pe colt, iar eu nu imi gasesc prostia aia de cheie si trebuie sa o astept pana cand se intoarce.
2. Ma scot din sarite oamenii care detin un telefon, dar nu il aud niciodata.
3. Nu aduc mancare si nici pachete de guma la scoala, caci stiu ca toti colegii imi vor deveni, subit, prieteni si voi ramane si fara mancare si fara guma.
4. Fetele care se imbraca ca de vara, desi afara sunt grade cu un minus in fata.
5. Trailerele care ti-au facut, practic, un fel de rezumat al filmului.
6. Nu suport sa imi fie atinsa mancarea. Imi accept microbii, pe ai altora, niciodata.
7. Ma enerveaza complimentele de genul “vai, ce bine arati astazi”. (more…)
Nu stiu daca pot sa fac asta, iar daca pot sa o fac, nu stiu cat timp voi putea sa ma prefac ca nu ma deranjeaza si ca imi face placere. O sa ma pierd pe mine, cea de acum, lucru pe care nu sunt sigura ca mi-l permit. Si pentru ce? Pentru ca am intrat intr-o cursa cu timpul? E ciudat cum ma bat cu pumnul in piept si ajung sa fac exact lucrul ala aflat sub “niciodata”. Da, da, stiu zicala cu pricina, nu e nevoie sa imi fie repetata. Am intrat pe un teritoriu strain mie, care pana mai ieri nu ma definea. Mi-e al naibii de teama aici!
Daca ies acum, o sa regret. Daca raman, e posibil sa regret.
Trebuie sa iau o decizie. Sau am luat-o deja, in momentul in care am spus un “da” raspicat? Complic, de cele mai multe ori, lucrurile. Imi fac curaj, trag aer in piept si imi schimb modul abordare a problemei. Daca va fi bine, va fi bine (whoa, ce deductie inteligenta). Daca nu va fi bine, va fi o invatatura de minte. Trebuie, cu orice pret, sa pastrez in permanenta contactul cu mine. Nu vreau sa devin cineva care sa nu se mai recunoasca. Pe asta nu mi-as ierta-o niciodata.
Las timpul sa vorbeasca, ca degeaba o fac eu acum.
De ce nu am niciodata suficiente haine?
In fiecare dimineata, se repeta acelasi scenariu, cu mine in fata unui dulap plin de haine si spunandu-mi in gand ca nu am ce sa port. Se spune ca ce e prea mult strica. Treaba asta nu se aplica pentru relatia fete-haine. Niciodata. Si nu stiu de ce am senzatia ca nu as fi multumita chiar daca as avea un intreg magazin in dulap. Marea intrebare pentru maine: cu ce anume ma imbrac? Raspunsul: habar nu am. Zile diferite, acelasi raspuns.
De ce nu putem sa ne imbracam in pijamale si pe timpul zilei? Bine, fara sa parem nebuni, desigur.
Petit Beure 