De ce? (5) May 21, 2011

De ce am mereu pofta de lucrul pe care decid sa nu mi-l cumpar?

Pentru ca stiam ca voi avea o zi plina de nimic, am decis sa fac o mica oprire la un supermarket, caci trebuia sa imi umplu biroul de lucruri inutile, pe care sa le rontai in timpul vreunui episod. M-am uitat o data la porumb si am zis ca nu are rost sa imi cumpar, caci nu sunt napadita subit de vreo dorinta. A doua oara, am tras cu ochiul catre el pentru cateva secunde, dar mi-am alungat gandul. Si asa dau prea multi bani pe chestii inutile!

Si iata-ma acum, stand in fata calculatorului si poftind la porumb.

Intre Unirii si Tineretului

Nu stiu cand anume s-a intamplat. Nici cum. Daca in februarie cineva mi-ar fi spus ca voi avea aceasta revelatie, i-as fi aratat frumusel usa si l-as fi rugat sa iasa putin afara, sa ia aer si sa vorbeasca atunci cand creierul ii este bine oxigenat. Eu stiam mai bine decat toti ceilalti. Restul doar isi dadea cu presupusul. E usor atunci cand iti imaginezi scenarii, nu? Spre deosebire de ei, imi placea sa cred ca ma aflu cu picioarele pe pamant, rationala. In plus, eram cea care traia pe propria piele treaba cu pricina si putea sa traga concluzii corecte.
Astazi am jucat tenis de picior cu V. Am vorbit mult, am ras, ne-am sfatuit reciproc si ne-am pus la curent cu ultimele noutati din viata celuilalt. Undeva intre Unirii si Tineretului, intre doua pase si trei glume, pe mine m-a lovit. Nu mingea, ci revelatia ca suntem prieteni si ca ce avem noi doi este muncit si destul de rar.
Am avut mari indoieli ca treaba asta poate vreodata exista, dar atunci cand am avut un sentiment de bucurie la auzul povestii lui de dragoste cu o alta, mi-am dat seama ca am reusit imposibilul; ne-am transformat iubirea in prietenie. Cand? Cum? Asta ma depaseste.

Si sincer, nici nu ma intereseaza.

Lame S

Caut cu disperare butonul de “stop” al vietii, caci nu mai vreau, sub nicio forma, sa cresc. Din pacate nu pot sa trantesc usi si sa ma astept ca voi rezolva, in vreun fel, situatia cu pricina, caci ma depaseste cu mult. Inainte, ma fascina piesa celor de la Voltaj si abia asteptam sa schimb prefixul, caci imi imaginam ca la 20 de ani voi fi o cu totul alta persoana. Mai matura, mai cu picioarele pe pamant, mai atenta. Credeam ca o sa fiu mai orice. Inchideam ochii si aproape ca ma vedeam cu niste chiloti trasi peste blugi, pe care sa fie inscriptionat SS. Ca deh, doar trebuia sa fiu Super S, nu?
In trei luni nu am cum sa imi ating telul. Nu e nimic, inchidem ochii, ne imaginam blugii, chilotii de deasupra si schimbam inscriptia: LS.
Nu mai reusesc sa ma ambitionez. In niciun fel, in niciun loc, pentru nimic. Drept urmare, presimt ca sesiunea aceasta va fi, pentru mine, sinonima cu “esec”. Si stiti ce este trist? Ca treaba asta nu ma tine treaza noaptea, nu imi ofera palpitatii. Nu simt nimic. A ajuns sa mi se rupa. De toti. De toate. Copilul de 10 ani, cel care isi tinea visele in pumni, mi-ar intoarce spatele si nu ar privi inapoi, pentru ca s-ar rusina de cea care parca a uitat cum anume se procedeaza cand vine vorba de un tel si de actiunea de a-l atinge.

Cum spuneam, LS.

21.05.2011

Asta este in onoarea eseului de 2000 de cuvinte pe care nu m-am sinchisit sa il fac. 🙂