Rewind

Refuz sa cred ca vineri este festivitatea de absolvire a celor de clasa a 12-a. Daca accept acest fapt, trebuie sa constientizez ca a trecut un an. Imnul liceului, robele, balul, tocurile, toate acestea sunt amintiri inca vii in memoria mea. Nu trebuie decat sa inchid ochii si sa ma vad din nou in sala de festivitati, asteptand emotionata startul festivitatii, varsand lacrimi si dansand ca si cand nu as fi avut pantofi. Ciudat cum atunci, daca inchideam ochii, ma vedeam in cu totul alt loc si intr-o cu totul alta situatie. Naiva? Idealista? Probabil ca eram un amestec intre cele doua, dar si intre multe altele.
Zambesc atunci cand ma gandesc ca F nu era decat “tipa de la B”, cu care nu schimbasem niciun cuvant, iar A insemna pentru mine doar colegul de la meditatii, cu care ma hlizeam in fiecare vineri, pe drumul de dus si de intors. Daca ar fi sa trag o linie, cea de acum nu are nici in clin si nici in maneca cu cea de atunci. Mi se pare incredibil cuvantul pe care il are de spus un an si deja ma gandesc cu teama ce schimbari vor aduce dupa sine urmatorii 2 sau 3.
Vineri. Absolvire. Ma intorc la liceu, de data aceasta impacata si sigura pe mine ca nu voi mai plange. Apoi fug la facultate, ca am examen. Acum un an fugeam acasa si ma plimbam in pantofi prin casa, asta spre amuzamentul alor mei. De ce imi sunt toate amintirile astea atat de vii in minte?

“The show must go on.”