Cum poti sa stii ce nu iti place, daca nu incerci?
Astazi, am inceput un nou capitol. Sper sa nu fie scurt si neplacut. Na, vorbeste pesimista din mine, care vad ca a tot stat la suprafata in ultimul timp, pregatita pentru orice fel de atac, din orice directie. Urmeaza o perioada interesanta, plina de zambete tampe si gesturi care te fac sa te simti din nou de 12 ani. Sau poate asta sunt doar eu.
Intoarcem fila si scriem A. Poveste cu totul noua. Final abrupt si trist? Ramane de vazut.
Jfhseijhfewiohferhiofreiohfrehfmioerjvernxlamjfioehdw!
Imi vine sa urlu. De nervi. Pentru ca nu reusesc niciodata sa ma sincronizez, pentru ca nu sunt genul care sa accepte o relatie deschisa si pentru ca in loc sa nu ma implic, am facut-o deja. Pai de ce sa ma lipsesc eu de o noapte alba? Unde ar mai fi distractia daca nu as simti subit dorinta de a-mi da pumni in cap? Trebuie sa ma bucur, cica “merit” chestii cu mult mai bune. Ce bine! Chiar ma temeam ca cei din jur nu s-au prins de cantitatea de lucruri benefice pe care ar trebui sa o primesc.
Mi s-a luat o piatra de pe inima. Poate pot sa imi dau si cu ea in cap. Merit si eu un instrument, nu? Ca doar nu sunt ca celelalte tipe, sa imi dau doar pumni.
Lucky S! Cu ghilimelele de vigoare, desigur. Si totusi… aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah!
Nu am vazut niciodata “Piratii din Caraibe”. Asta pentru ca de cand ma stiu, atunci cand turma se ducea intr-o parte, eu ma duceam in cealalta. Si, pe acest principiu, atunci cand toti se entuziasmau foarte tare pentru aparitia filmului cu numarul 2 sau 3, eu eram lasata rece de tot fenomenul.
Problema este urmatoarea: in mai putin de o ora, ma duc sa vad ultima parte. Pentru ca S nu a gandit inainte sa ii spuna lui A (Lusio, vezi ca inca ramane in picioare propunerea) ca ar vrea sa mearga la un film cu el. Ea visa cu ochii deschisi si cauta diverse motive pentru a-i fi in preajma. Iar acuuuum, whoaa!
Jack Sparrow, here I come?
De ce am mereu pofta de lucrul pe care decid sa nu mi-l cumpar?
Pentru ca stiam ca voi avea o zi plina de nimic, am decis sa fac o mica oprire la un supermarket, caci trebuia sa imi umplu biroul de lucruri inutile, pe care sa le rontai in timpul vreunui episod. M-am uitat o data la porumb si am zis ca nu are rost sa imi cumpar, caci nu sunt napadita subit de vreo dorinta. A doua oara, am tras cu ochiul catre el pentru cateva secunde, dar mi-am alungat gandul. Si asa dau prea multi bani pe chestii inutile!
Si iata-ma acum, stand in fata calculatorului si poftind la porumb.
Nu stiu cand anume s-a intamplat. Nici cum. Daca in februarie cineva mi-ar fi spus ca voi avea aceasta revelatie, i-as fi aratat frumusel usa si l-as fi rugat sa iasa putin afara, sa ia aer si sa vorbeasca atunci cand creierul ii este bine oxigenat. Eu stiam mai bine decat toti ceilalti. Restul doar isi dadea cu presupusul. E usor atunci cand iti imaginezi scenarii, nu? Spre deosebire de ei, imi placea sa cred ca ma aflu cu picioarele pe pamant, rationala. In plus, eram cea care traia pe propria piele treaba cu pricina si putea sa traga concluzii corecte.
Astazi am jucat tenis de picior cu V. Am vorbit mult, am ras, ne-am sfatuit reciproc si ne-am pus la curent cu ultimele noutati din viata celuilalt. Undeva intre Unirii si Tineretului, intre doua pase si trei glume, pe mine m-a lovit. Nu mingea, ci revelatia ca suntem prieteni si ca ce avem noi doi este muncit si destul de rar.
Am avut mari indoieli ca treaba asta poate vreodata exista, dar atunci cand am avut un sentiment de bucurie la auzul povestii lui de dragoste cu o alta, mi-am dat seama ca am reusit imposibilul; ne-am transformat iubirea in prietenie. Cand? Cum? Asta ma depaseste.
Si sincer, nici nu ma intereseaza.
Caut cu disperare butonul de “stop” al vietii, caci nu mai vreau, sub nicio forma, sa cresc. Din pacate nu pot sa trantesc usi si sa ma astept ca voi rezolva, in vreun fel, situatia cu pricina, caci ma depaseste cu mult. Inainte, ma fascina piesa celor de la Voltaj si abia asteptam sa schimb prefixul, caci imi imaginam ca la 20 de ani voi fi o cu totul alta persoana. Mai matura, mai cu picioarele pe pamant, mai atenta. Credeam ca o sa fiu mai orice. Inchideam ochii si aproape ca ma vedeam cu niste chiloti trasi peste blugi, pe care sa fie inscriptionat SS. Ca deh, doar trebuia sa fiu Super S, nu?
In trei luni nu am cum sa imi ating telul. Nu e nimic, inchidem ochii, ne imaginam blugii, chilotii de deasupra si schimbam inscriptia: LS.
Nu mai reusesc sa ma ambitionez. In niciun fel, in niciun loc, pentru nimic. Drept urmare, presimt ca sesiunea aceasta va fi, pentru mine, sinonima cu “esec”. Si stiti ce este trist? Ca treaba asta nu ma tine treaza noaptea, nu imi ofera palpitatii. Nu simt nimic. A ajuns sa mi se rupa. De toti. De toate. Copilul de 10 ani, cel care isi tinea visele in pumni, mi-ar intoarce spatele si nu ar privi inapoi, pentru ca s-ar rusina de cea care parca a uitat cum anume se procedeaza cand vine vorba de un tel si de actiunea de a-l atinge.
Cum spuneam, LS.
De ce isi pun oamenii poza cu ei pe ecranul telefonului?
Nu pot sa ii inteleg pe cei care au decis ca ar fi tare sa isi admire parul si corpul ori de cate ori isi deblocheaza telefonul. Cum functioneaza toata treaba? Respectivul sau respectiva se uita la ecran si exclama lucruri precum: “Oh, baby, ce sexy sunt eu! Uite-ma, mai tare nu se poate! Ma mir cum de nu sunt poreclit(a) “magnetul pentru gagici”, din moment ce nu imi pot lua privirea de la mine.”?
Sau cum?
Caut o punga pentru pus in cap. In cazul in care pretul este ridicat, o imprumut pentru cateva ore, vineri, dupa examenul de la ora 12. Pentru ca, vedeti voi, i-am spus lui A ca il plac si ca acest lucru constituie, in dictionarul explicativ al lui S, ca tocmai ce am facut primii 7 pasi. Acum pot doar sa sper ca va fi sprinten si ma va ajunge din urma.
Punga nu trebuie sa fie nici mare, nici mica. Medie. Colorata, daca se poate. Fara scris, va rog.
Daca aveti una, lasati un comentariu si o sa va contactez imediat. Va multumesc anticipat! 🙂
mai, 2008
Eram in autobuz cu o prietena, ne duceam la liceu. La prima statie a urcat un cuplu destul de tanar, tinand de mana fructul iubirii lor, o fetita adorabila, cu parul cret si blond, aranjat frumos in doua codite impletite. Nu parea sa aiba mai mult de 2 ani. Se afla, asadar, la varsta lui “de ce”. Inainte sa continui povestea, trebuie sa va precizez ca prietena mentionata in prima propozitie, A, dispune de o colectie impresionanta de cercei simpatici, de toate formele si culorile. Ei, in ziua cu pricina avea unii foarte dragalasi, care pareau mai degraba nasturi.
Fetita blonda s-a uitat o data, de doua ori, de trei ori la A. A patra oara s-a intors catre mama si i-a spus, hotarata: “Mami, mami, de ce poarta ea niste cercei atat de urati?”. Parintii s-au inrosit, s-au scuzat si nu stiau cum anume sa ii explice acesteia ca cerceii nu sunt deloc urati. Fata nu parea ca are de gand sa isi schimbe opinia.
mai, 2011
Mergeam spre parc si am vazut o fetita blonda care semana teribil de tare cu cea de acum 3 ani. M-am intrebat tot drumul unde anume ne-am pierdut sinceritatea si am inceput sa ne invelim in straturi de subintelesuri. Atunci cand ne place de cineva, excludem varianta de a-i spune, iar daca nu o facem, o plasam undeva pe ultimul loc printre optiunile noastre. In schimb, ne gandim de o mie de ori cum anume am putea sa ii dam de inteles respectivei persoane ca o placem. Ne cantarim cuvintele si gesturile.
Eu inteleg ca un gest face cat 1000 de cuvinte, dar uneori ne pierdem in primele si pana ajungem la cele din urma, ni s-a dus sansa. Si pentru ce? De teama unui esec?
Eu de astazi nu ma mai invelesc cu nicio patura de gesturi si de cuvinte.
Petit Beure 