Confesiune #71 August 11, 2011

Oficial, ma declar incapabila de a mai simti. Fluturasii sunt in stomacul alteia, mainile nu mai transpira, inima bate regulat. Daca toate cele trei ar reusi sa gaseasca calea catre mine, ar fi perfect. Insa nu o fac. Sunt intr-o moarte emotionala si nu am nici cea mai mica idee cum as putea sa revin “la viata”. Nici nu stiu daca vreau sa fac treaba asta. Stau insa si ma minunez de zidul gros din jurul inimii. Stiu ca l-am ridicat, nu m-am jucat! Am pus si un semn mare, cu “nu deranjati” si gata treaba!

Pacat. Nu pot sa imi deschid inima in fata unuia care ar merita treaba asta. De o mie de ori. In loc sa simt fluturasi, flutur mana dreapta, in semn de “la revedere” si ma fac nevazuta. Intorc spatele si ma intreb oare cum naiba se mai simte. Si daca o sa mai aflu vreodata.

Beta July 8, 2011

Oamenii se iubesc. Apoi se despart. Din procesul asta vicios nu scapa nimeni si nimic. Nicio prietenie nu se afla sub protectia lui “intotdeauna”. De relatii, sa nu mai spun. Urcam pe munte si apoi ne rostogolim la baza lui, eventual ne intoarcem spatele si pornim in directii diferite. Nu ai garantia ca cel de astazi va fi si cel de maine. Suntem intr-o continua schimbare, atat noi, cat si cei din jur. Si, atat de inconstanti cum suntem, putem oricand sa ne bazam pe faptul ca oamenii se iubesc, iar mai apoi se despart.
M-am saturat sa vad cum toate relatiile din jurul meu cum se duc la mama naibii. Si nu se mai intorc. Parca e din ce in ce mai greu sa crezi. Nu doar in iubire, ci si in promisiuni, viitor sau bine. Nu se mai pune pret pe nimic, ca pana la urma vine sezonul reducerilor si atunci se cumpara toate. Vrei sau nu, vei primi cuvinte mari, la pret redus, pentru ca mai apoi sa observi ca au expirat prea repede.

Privesc in viitor. Vad negru. Ce rochie de printesa?

Da, da, da, daaaa July 5, 2011

Sunt expresiva. Prea expresiva. Enervant de expresiva, chiar. Trebuie sa lucrez la capitolul asta, desi parca vad ca voi esua lamentabil, la fel cum am facut si cu micul meu experiment “hai sa nu mai fiu atat de sincera, ca ranesc sentimentele oamenilor”. Nu stiu daca v-am spus, dar mi-am pierdut filtrul. Spun ceea ce gandesc, fara sa imi pese de consecinte, sub pretextul ca m-am saturat de ipocrizie si de zambete tampe si false. Nu stiu cum am ajuns la asta. Pornisem de la expresivitate, parca (dau repede un ochi la primele randuri).

In ultimul timp, tot aud de nunti si de suflete pereche. Atunci incepe un intreg proces, groaznic de dureros. In loc sa spun “bullshit”, incep prin a-mi musca limba si a da din cap. Stiti si voi, genul ala de gest care se poate observa de la o mila departare ca este fals. Ai crede ca persoana care poarta respectivul dialog cu mine, isi da seama, dar exista cazuri rare in care nu. Si urmeaza o eternitate pentru mine, una plina de “iubire vesnica” si “sentimentul maret al dragostei”. Cand imi este ceruta parerea, lucrurile se schimba, bineinteles. V-am spus, mi-am pierdut pe undeva, candva, filtrul si spun direct ceea ce gandesc, asta spre disperarea multora. Pot sa tai elanul cuiva in doar cateva secunde, cu o fata dreapta si sictirita.

Echo June 7, 2011

Mai tii minte cum fugeai, fara sa te temi ca o sa te impiedici si o sa cazi? Sau cum bagai mana in foc, fara sa te gandesti ca va exista vreun fel de arsura? Eu nu. Port in permanenta o lanterna la mine, nu cumva sa raman in bezna. Sunt distanta si mi se pare normal. Stau in fund, in spatele unui zid imens si nici macar nu imi trece prin minte sa daram vreo caramida.
Ma abtin de la gesturi, vorbesc putin si ma agit undeva la nivelul lui 0.
Am momente in care ma gandesc ca pot sa fac fata lumii aflata dincolo de zid. Sunt trecatoare, se duc cat ai zice “peste”. Prefer sa fiu singura aici, decat acolo, inconjurata de oameni care pretind a-mi fi prieteni, dar nu stiu nimic despre conceptul cu pricina. Li se pare ca este “cool” si, cum prin natura noastra trebuie sa socializam, este un “must have”.
Mi-e dor de perioada aia, indepartata, in care lucrurile erau usoare, in care nu imi pasa ca aveam ambii genunchi juliti. Continuam sa alerg si asa, caci inca mai aveam loc pentru rani. In plus, durerea trecea imediat, cu un simplu sarut din partea mamei. Simplu. Scurt. La obiect. A trecut timpul, am crescut. Cand cad, ma doare si imi ia ceva timp pana sa ma ridic. Nu ma ajuta niciun sarut si niciun sfat. Si daca in trecut ma mandream cu cicatricile, acum ma rusinez si incerc sa le acopar. Nu vreau sa le vada nimeni. Povestea lor e doar a mea.
Prieteni. Iubiti. Amici. Oameni. Toti pleaca. Toti dezamagesc.
Nu e nimic, am un zid care sa ma protejeze. De oricine, in orice situatie. Sunt doar eu si cu mine. Si mi-e al naibii de bine. Pam, pam.

23.05.2011 May 24, 2011

Cum poti sa stii ce nu iti place, daca nu incerci?
Astazi, am inceput un nou capitol. Sper sa nu fie scurt si neplacut. Na, vorbeste pesimista din mine, care vad ca a tot stat la suprafata in ultimul timp, pregatita pentru orice fel de atac, din orice directie. Urmeaza o perioada interesanta, plina de zambete tampe si gesturi care te fac sa te simti din nou de 12 ani. Sau poate asta sunt doar eu.
Intoarcem fila si scriem A. Poveste cu totul noua. Final abrupt si trist? Ramane de vazut.

Patura de gesturi May 17, 2011

mai, 2008
Eram in autobuz cu o prietena, ne duceam la liceu. La prima statie a urcat un cuplu destul de tanar, tinand de mana fructul iubirii lor, o fetita adorabila, cu parul cret si blond, aranjat frumos in doua codite impletite. Nu parea sa aiba mai mult de 2 ani. Se afla, asadar, la varsta lui “de ce”. Inainte sa continui povestea, trebuie sa va precizez ca prietena mentionata in prima propozitie, A, dispune de o colectie impresionanta de cercei simpatici, de toate formele si culorile. Ei, in ziua cu pricina avea unii foarte dragalasi, care pareau mai degraba nasturi.
Fetita blonda s-a uitat o data, de doua ori, de trei ori la A. A patra oara s-a intors catre mama si i-a spus, hotarata: “Mami, mami, de ce poarta ea niste cercei atat de urati?”. Parintii s-au inrosit, s-au scuzat si nu stiau cum anume sa ii explice acesteia ca cerceii nu sunt deloc urati. Fata nu parea ca are de gand sa isi schimbe opinia.
mai, 2011
Mergeam spre parc si am vazut o fetita blonda care semana teribil de tare cu cea de acum 3 ani. M-am intrebat tot drumul unde anume ne-am pierdut sinceritatea si am inceput sa ne invelim in straturi de subintelesuri. Atunci cand ne place de cineva, excludem varianta de a-i spune, iar daca nu o facem, o plasam undeva pe ultimul loc printre optiunile noastre. In schimb, ne gandim de o mie de ori cum anume am putea sa ii dam de inteles respectivei persoane ca o placem. Ne cantarim cuvintele si gesturile.
Eu inteleg ca un gest face cat 1000 de cuvinte, dar uneori ne pierdem in primele si pana ajungem la cele din urma, ni s-a dus sansa. Si pentru ce? De teama unui esec?

Eu de astazi nu ma mai invelesc cu nicio patura de gesturi si de cuvinte.

Idiotul May 10, 2011

Fetele sunt idioate uneori. Dar rau de tot. Se ofera pe tava unuia care nu merita, dar fac pe inabordabilele in fata altuia care ar merita un cu totul alt comportament. Sub pretextul “m-a ranit idiotul ala acum 4 luni, cu asta o sa fiu altfel, o sa vada el o cu totul alta persoana”, aratam putine, ne implicam spre zero si ne transformam, usor usor, in idiotul ala de acum 4 luni, care nu dadea doi bani pe noi. Iar daca relatia cu noul iubit se termina, e desigur din cauza aceluiasi idiot. Ca el ne-a transformat in stanci si ne-a invatat ca dragostea oricum se termina candva. Ca tu ai grabit procesul considerabil, asta nu se mai pune!
“Astazi era sa ma calce masina. Nu din vina mea, caci rosul este o culoare in tendinte, ci din cauza idiotului, ca mi-am amintit cum ne plimbam noi pe strada respectiva, fericiti, promitandu-ne marea cu sarea. Are de gand sa iasa vreodata din viata mea? Cate lucruri rele voi mai pati din cauza lui? Nu e suficient?”
Poate ca aici se face diferenta dintre o fata si o femeie.

(Postul asta vine ca un fel de concluzie pentru toate discutiile “fascinante” pe care le-am auzit in ultima saptamana in metrou. Cum se termina ploaia asta idioata, cum merg pe jos. Nu de alta, dar o sa fiu cea careia i-a explodat capul in drum catre facultate.)

Texte April 20, 2011

Luni, la unul dintre cursurile mirificei mele facultati, a fost abordata urmatoarea tema: este dragostea un sentiment care castiga batalia cu timpul ori la o anumita varsta, dupa ani buni de convietuire cu un altul, plictiseala ia locul ei? In momentul in care cei din jur au inceput sa isi dea cu parerea, m-am crucit. Eram inconjurata de oameni de 20 de ani care spuneau prostii mai mari decat Casa Poporului. Daca aveau ceva in comun, era ca se bateau cu pumnul in piept si ca nu acceptau o alta imagine decat aceea desenata de ei. Nu stiu unde, probabil in golul din capul lor.

Unii spuneau ca din moment ce respectivii au jurat in fata lui Dumnezeu ca voi fi impreuna pana cand moartea ii va desparti, trebuie sa se tina de cuvant si sa ramana naibii in relatia cu pricina. Cu plictiseala, fara plictiseala. Important este sa mearga inainte. Mi-am spus in gand ca le compatimesc pe acelea care le vor fi candva sotii. Odata ajunse acolo, nu au nicio cale de salvare.
Altii spuneau ca dragostea invinge totul si ca nu exista problema fara rezolvare. Asta m-a lovit in plin.

Arrrrrrrrr! April 17, 2011

Astazi, 17 aprilie, am fost din nou copil. Nu mult timp, ci o ora si jumatate. Suficient, insa.

X: Ia uite, eu am un pai albastru!
Y: Da? Eu am doua! Nananana!

Intre fosti exista o permanenta competitie. Sau, ma rog, intre mine si V, ca nu vreau sa generalizez. Ma gandesc ca poate exista oameni care nu duc o astfel de lupta tacuta. Din pacate, ma aflu in tabara opusa. Pe rand, X si Y de mai sus au capatat identitate. Daca eu eram bine, V era si mai bine. Daca eu ii povesteam lui despre cat de distractiv a fost nu stiu ce moment, el imi povestea alte doua momente de acelasi fel, care sigur erau mai amuzante. Daca eu il mentionam pe un altul, el aduce in discutie o alta.
Oh, si daca va ganditi ca eu am fost suficient de matura incat sa nu intru in competitie, aflati ca nu! Tocmai de asta spun ca vreme de aproape doua ore m-am comportat exact precum un copil. Unul egoist, care tine cu orice pret sa fie superior in fata celui din fata lui. Ce-i drept, competitia asta este una dificila, avand in vedere ca adversarul se tine tare si pluseaza de fiecare data.
Jucam poker. Blufam si plusam. Problema este ca nu stiu cu ce ne alegem de pe urma chestiei asteia. Care e premiul? Nu de alta, dar simt ca nu iese niciunul mai castigat din asta..

B-b-b-b-baaaaaack April 12, 2011

Ti-a spus cuvinte mari si ti-a frant inima in milioane de bucati. Fiecare strada iti aduce aminte de el, tresari atunci cand, in multime, ti se pare ca il zaresti, te doare atunci cand respiri, incerci degeaba sa nu te gandesti in permanenta la el si nu crezi ca este posibil sa fii din nou bine. Dezamagirea in dragoste e ca pubertatea. In viata, treci prin si peste ea, cu mentiunea ca cea dintai poate fi repetabila. In ultimele luni am auzit o gramada de clisee si mi-au fost aruncate destul de multe priviri pline de mila atunci cand nu zambeam convingator. Aveam senzatia ca sunt o leproasa, asta pentru ca dupa o saptamana nu reusisem sa “trec peste”. Nici dupa o luna. Nici dupa o luna si jumatate.

Postul asta nu e despre cum sa razbati dupa o perioada de acest fel. E despre mine. Despre cum sunt bine. Nu are rost sa dau sfaturi, caci fiecare trece cand si cum poate printr-o asemenea experienta. In plus, degeaba as incepe eu sa insir cateva reguli, ca sigur nimeni nu o sa ma asculte. Si cine poate sa ii invinovateasca pentru asta? Si mie mi s-au spus multe, dar am preferat sa adopt o atitudine de copil si sa imi indes degetele in urechi. Ii aprobam si tot ca mine faceam.

Nu stiu exact cand anume am redevenit eu. Sunt sigura insa ca mi-era al naibii de dor de mine.