Usor, dar sigur May 30, 2011

Pe mine ma sperie tipele de varsta mea. Chiar si cele mai mici decat mine au fix acelasi efect. De ce? Pentru ca majoritatea dintre ele sunt extrem, dar extrem de perverse. Isi semnaleaza valabilitatea prin gesturi clare si rapide. Baga repede mana in pantalonul celui pe care il plac si gata! Misiune indeplinita! La ele nu e loc de ambiguitate, lucrurile sunt clare si concise. Fac colectie de prieteni pe la petreceri, caci unde ar mai fi distractia daca nu s-ar saruta si nu s-ar pipai cu unul sau cu altul, atunci cand iubitul nu le este prin preajma?
E socant. Sau, hai sa nu generalizez, ca eu sunt cea care a decis sa isi exprime socul cand vine vorba de alte tipe de varsta ei sau chiar mai mici decat ea. Eu inteleg ca varsta asta este tocmai potrivita pentru a incepe sa iti traiesti viata, dar parca multe dintre ele trebuie sa inteleaga faptul ca expresia “ia problema in mainile tale” are si un sens figurat, parca mai aplicabil in ceea ce priveste domeniul vietii.

Si parca nu m-ar scoate din sarite daca respectivele nu ar fi acelea care ajung primele la cel pe care pun ochii si astea mai timide. Dar cum ai putea sa tii pasul cu unele ca ele? Sa fii ele? Neah, mai bine ma lipsesc. O sa sune ciudat ceea ce spun, dar si eu profit ca am 19 ani. Doar ca decid sa pretuiesc perioada asta nu cautandu-i pe baieti in pantaloni, ci cautandu-le mana si strangand-o.

Rewind May 25, 2011

Refuz sa cred ca vineri este festivitatea de absolvire a celor de clasa a 12-a. Daca accept acest fapt, trebuie sa constientizez ca a trecut un an. Imnul liceului, robele, balul, tocurile, toate acestea sunt amintiri inca vii in memoria mea. Nu trebuie decat sa inchid ochii si sa ma vad din nou in sala de festivitati, asteptand emotionata startul festivitatii, varsand lacrimi si dansand ca si cand nu as fi avut pantofi. Ciudat cum atunci, daca inchideam ochii, ma vedeam in cu totul alt loc si intr-o cu totul alta situatie. Naiva? Idealista? Probabil ca eram un amestec intre cele doua, dar si intre multe altele.
Zambesc atunci cand ma gandesc ca F nu era decat “tipa de la B”, cu care nu schimbasem niciun cuvant, iar A insemna pentru mine doar colegul de la meditatii, cu care ma hlizeam in fiecare vineri, pe drumul de dus si de intors. Daca ar fi sa trag o linie, cea de acum nu are nici in clin si nici in maneca cu cea de atunci. Mi se pare incredibil cuvantul pe care il are de spus un an si deja ma gandesc cu teama ce schimbari vor aduce dupa sine urmatorii 2 sau 3.
Vineri. Absolvire. Ma intorc la liceu, de data aceasta impacata si sigura pe mine ca nu voi mai plange. Apoi fug la facultate, ca am examen. Acum un an fugeam acasa si ma plimbam in pantofi prin casa, asta spre amuzamentul alor mei. De ce imi sunt toate amintirile astea atat de vii in minte?

“The show must go on.”

C***t! April 14, 2011

Nota catre mine: cafeaua de la Starbucks chiar isi face efectul, S!

Mereu mi-a placut ploaia. Ma linistea sunetul picaturilor. Si cred ca mi-a fost atat de dor de ea, incat am tinut neaparat sa o ascult toata noaptea! TOATA NOAPTEA! Scriu acest post la minunata ora de 05:30, dupa ce m-am intors pe toate partile si am numarat toate oile. Peste o ora se presupunea ca trebuie sa ma trezesc si mi-am spus in sine ca nu are rost sa imi mai doresc sa ma urc pe pereti. Oricum, ma cunosc prea bine si stiu ca as fi adormit cu o jumatate de ora inainte sa imi sune duioasa alarma.

Am ditamai carnatul de zi in fata mea. Damn you, Starbucks!