Acum ceva timp ma bateam cu pumnul in piept si ma infoiam toata atunci cand mi se spunea ca sunt naiva si ca nu toti aceia carora le tin eu partea vor intoarce favoarea. Daca puteam, ajutam fara sa ma gandesc de doua ori. Imi agitam bratele, ofeream umarul spre sprijin si incercam, pe cat posibil, sa spun lucrurile potrivite. Pentru ca, nu e asa, prietenul la nevoie se cunoaste. La nevoia lui, da, pentru ca atunci cand am avut nevoie de sprijin, de un umar, nu am vazut pe nimeni inghesuindu-se. Toti isi vedeau de problemele lor, de viata mult prea complicata, de iubitii gelosi si de planurile de viitor. Eu aveam sa fiu bine si fara ajutorul lor, ca doar nu era sa raman in vreo depresie toata viata. Ce naiba? Ca doar mereu am zambit si m-am bucurat de viata.
M-am ars o data, m-am ars de doua ori si uite asa am invatat eu ca in viata asta nu poti sa te bazezi decat pe tine. Nu trebuie, sub nicio forma, sa oferi ajutorul cuiva si sa te astepti ca respectiva persoana sa faca acelasi gest. Pentru ca, vedeti voi, cuvintele nu se transforma in gesturi decat daca se depune si efort. Pf, de unde atatea? Nu avem. Au ramas pe rafturi doar promisiunile desarte. Ma uit mai atenta si imi dau seama ca sunt la reducere. Misterul dezamgirilor a fost rezolvat!
Oamenii vin, promit si pleaca. Eventual isi mai amintesc de tine de sarbatori, cand iti fac o urare plictisitoare si lunga, pe care nici macar nu te mai sinchisesti sa o citesti. De ce ai face-o? Mult bla bla invelit in deja-vu.
Pana la urma pot sa plang si pe umerii mei.
Petit Beure 