Ti-a spus cuvinte mari si ti-a frant inima in milioane de bucati. Fiecare strada iti aduce aminte de el, tresari atunci cand, in multime, ti se pare ca il zaresti, te doare atunci cand respiri, incerci degeaba sa nu te gandesti in permanenta la el si nu crezi ca este posibil sa fii din nou bine. Dezamagirea in dragoste e ca pubertatea. In viata, treci prin si peste ea, cu mentiunea ca cea dintai poate fi repetabila. In ultimele luni am auzit o gramada de clisee si mi-au fost aruncate destul de multe priviri pline de mila atunci cand nu zambeam convingator. Aveam senzatia ca sunt o leproasa, asta pentru ca dupa o saptamana nu reusisem sa “trec peste”. Nici dupa o luna. Nici dupa o luna si jumatate.
Postul asta nu e despre cum sa razbati dupa o perioada de acest fel. E despre mine. Despre cum sunt bine. Nu are rost sa dau sfaturi, caci fiecare trece cand si cum poate printr-o asemenea experienta. In plus, degeaba as incepe eu sa insir cateva reguli, ca sigur nimeni nu o sa ma asculte. Si cine poate sa ii invinovateasca pentru asta? Si mie mi s-au spus multe, dar am preferat sa adopt o atitudine de copil si sa imi indes degetele in urechi. Ii aprobam si tot ca mine faceam.
Nu stiu exact cand anume am redevenit eu. Sunt sigura insa ca mi-era al naibii de dor de mine.
Petit Beure 