Galgal April 5, 2011

Obisnuiam, la intervale repetate de timp, sa ma ghemuiesc in pat si sa plang pana cand imi simteam capul ca bubuie. Faceam asta mereu din acelasi motiv. Degeaba incerca mama sa ma calmeze, eu nici nu vedeam si nici nu auzeam. Imi repetam in minte ca trebuie sa incetez sa ma mai consum pentru aceia care nu merita, dar gesturile spuneau o cu totul alta poveste. 10 ani am crezut in aceleasi promisiuni. 10 ani au fost incalcate iar si iar. Durea si fizic si psihic. De mica mi s-a implementat ideea ca eu fac parte dintre aceia care nu vor avea parte niciodata de lucruri frumoase. In timp ce altora le erau citite povesti ca sa poata adormi mai repede, eu primeam lovituri si asistam la scene pe care niciun copil nu ar trebui sa le vada vreodata. Varsta ma recomanda drept “copil”, dar nu am fost niciodata unul. Inainte sa simt gustul bucuriilor, l-am simtit pe acela al dezamagirii. Restul colora viata in roz, eu in negru.
Doua lucruri ma socheaza la mine. Cum de mai pot sa cred in promisiuni si cum de nu am luat-o razna pana acum. Sunt lucruri la care sigur o sa ma gandesc astazi, in timp ce o sa ma ghemuiesc, pentru a nu stiu cata oara, la marginea patului. Se pare ca nu conteaza daca ai 9 sau 19 ani. Lucrurile nu se schimba, promisiunile sunt incalcate in continuare, iar durerea are exact aceeasi intensitate.

“Mare lucru!”, ar spune tata. E mare, dobitocule!

Vrum, vrum April 1, 2011

Tin minte ca asteptam ziua de 1 aprilie cu o nerabdare ciudata. Nu stiu de ce, dar ma amuzam teribil incercand sa ii pacalesc pe aceia din jur si dibuind cu destul de multa maiestrie “capcanele” lor. Astazi am realizat ca pot cu usurinta sa notez ziua aceasta pe lista de “lucruri care candva imi faceau placere si imi aduceau un zambet imens pe chip” (cred ca ar trebui sa ii ofer un titlu mai scurt si mai atractiv).

In metrou ma uitam la un pusti, care nu cred ca avea mai mult de 8 ani. Se juca cu o masinuta, vorbea cu ea, concepea scenarii in care soferul acesteia avea nevoie de ajutoare. Cateva statii bune nu am facut altceva decat sa zambesc in directia lui. Si cum il priveam fascinata, am avut revelatia ca noi nu crestem, ci descrestem. Cum putem spune ca acum ne este mai bine? Ne-am pierdut increderea in atat de multe concepte, ne-am pus bariere, visam mai rar si nu traim in prezent. Lucrurile mici deja nu ne mai incanta, responsabilitatea nu e un lucru tocmai relaxant si simpatic, iar problemele par a se intensifica pe masura ce inaintam in varsta. Ma simt goala pe dinauntru. Parca nimic nu ma mai bucura si nu mai merita sa primeasca increderea mea. In timp ce eu ma golesc, lista mea se umple pe zi ce trece. Din pacate, am crescut. Adica am descrescut.

Cred ca vreau sa cred February 25, 2011

Atunci cand suntem mici, credem. Ne spunem cuminti, in fiecare seara, rugaciunea, fara a contesta existenta vreunei divinitati. Ii scriem lui Mos Craciun si incercam sa facem doar fapte bune in preajma sarbatorilor, fara sa ne intrebam de ce in fiecare an personajul din fata bradului seamana cu vecinul durduliu de la etajul doi. Ne implicam in fiecare inceput, fara sa ne imaginam ca va exista un final. Fericirea, dragostea, onestitatea, sinceritatea si prietenia ni se par a fi la o aruncatura de bat. Citim povesti si ne proiectam un viitor similar, fara sa ne indoim ca nu exista printi si printese ori dreptate.
Crestem, iar odata cu maturizarea noastra, credinta in toate acele concepte si scenarii, dispare. Tare mi-as dori sa ma pot intoarce in timp, sa o indes intr-un rucsac si sa imi vad mai departe de drum, cu siguranta ca nimeni si nimic nu ma poate clinti din loc.

Astazi este una dintre zilele in care mi-e ciuda ca privesc catre un viitor limitat. De mine.

Mi-e dor February 20, 2011

Liniutele si bastonasele. Casetele. Fotbalul. Tenisul de picior. Basmele. Corcodusele. Elasticul. Temele de vacanta. Incapacitatea de a sta treaza mai mult de ora 23. Oana. Noptile petrecute in fata casei bunicilor. Melodiile in limba romana. Diversitatea. Doar 10 minute nationale. Paint. Uniforma. Scoala generala. Fluturasii in stomac. Sala 2. Orele de dirigentie. Somnul de pranz. Trezitul de dimineata. Concertele. Poeziile. Compunerile. Bicicleta. Inocenta. Gramada de carti de pe noptiera pe care o citeam in fiecare vara. Coregrafia. Leapsa. Mancarea bunicii. Solitaire. Credinta in Mos Craciun. Capacitatea. Profesoara de matematica. Noptile de vara in care visam la un viitor cu totul diferit fata de realitatea prezenta. Pokemon. Barbie. Walkman. Clamele. Nepasarea. Fructele. Legumele. Meniurile. Dan Negru. Umorul de calitate. Sarbatorile cu semnificatii. Radio-ul. Desenele. Caricaturile. Scenetele. Sentimentul de apartenenta. Dorinta de a creste si de a fi ascultat. Happy Meal. Tragedia ce se producea in momentul in care luam nota 8. Vecinul de la etajul doi. Pisoii din garaj. Coarda. Inghetata de la doamna Petra. Painea de la Iosif. Duca. Danciu. Rebelii.

Nu spun ca era mai usor, insa era mai simplu atunci. Mi-e atat de dor de trecut!

14 ani? Nu 25? January 22, 2011

Inceputul anului scolar 2010-2011 m-a gasit pe mine, alaturi de alte prietene, in curtea liceului, curioase fiind sa vedem bobocii dirigintei. Existau, asadar, doua tabere: cea a fostilor elevi si cea a actualilor elevi. Prima tabara era usor de recunoscut, caci urma o reteta destul de simpla. La ora 8 dimineata, fetele erau nemachiate, purtau conversi, aveau o pereche normala de blugi si un tricou pe care probabil abia il pescuisera din dulap, cu ochii pe jumatate inchisi. Parul era fie lasat, fie prins intr-o coada neglijenta.
Trecem insa in cealalta tabara, cea formata din fete cu varsta intre 14-18 ani. Ce mi-a fost mie dat sa vad? Tocuri, unele imense, fuste scurte si mulate, bluze care sa scoata in evidenta anumite forme, parul facut cu placa ori ondulat si o tona de machiaj. Toate acestea pe niste tipe care abia au trecut de pubertate.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu fetele care se machiaza. Insa atunci cand fondul de ten iti transforma fata in portocaliu, atunci cand nu stii sa mergi pe tocuri si pari in pericol de a-ti pierde viata la fiecare pas, atunci cand culorile curcubeului se afla subit pe intregul tau chip, poate ar trebui sa te mai uiti inca o data in oglinda inainte sa pleci catre liceu.
Pana la urma, ai 14 ani doar. De ce tii mortis sa te maturizezi? Nu stii ca ai sa iti doresti sa fii iar copil? Cum mai poti face asta daca nu te comporti ca unul cand trebuie?