Sunt mandra de mine, pentru ca atunci cand am crezut ca o sa ma clatin, am stat dreapta. Pentru ca atunci cand am crezut ca o sa cad, m-am ajutat de brate si mi-am facut rani superficiale, care s-au vindecat cat ai clipi. Am schimbat oamenii, dar nu si peisajul si am putut sa imi intorc privirea cu incredere in viitorul meu, oricum ar arata el, alaturi de oricine ar fi.
Nu stiu cat de stupid o sa se sune ceea ce o sa spun in continuare, dar imi asum riscul. Am descoperit, acum cateva luni, ca pe masura ce imi fabricam noi amintiri, cu alti oameni, in locurile in care eu si V obisnuiam sa ne petrecem timpul, ma simteam mai bine si acestea incepeau sa isi mai piarda din incarcatura aia emotionala ingrozitor de apasatoare. Asa ca mi-am propus sa incerc sa le “cuceresc” pe toate (ca pe pokemoni). Mi le imaginam ca fiind mici teritorii, pe care eu trebuie sa le atasez tinutului meu. Iar joi, ah! Joi l-am cucerit pe cel mai mare dintre ele: stadionul lui Dinamo. Si am stiut ca sunt bine atunci cand i-am intalnit privirea si nu a mai fost nevoie sa fortez un zambet fals. A venit de la sine unul mare si real.
Ieri, un barbat in jur de 30 de ani, era apostrofat intr-un supermarket de catre sotia lui. Acesta era foarte incantat de un detergent, mai precis de pretul scazut al acestuia. Lua in mana pachetul, il intorcea pe toate partile si ii sclipeau ochii de bucurie. Cica trebuia sa se tempereze putin, din moment ce erau in public si nu era ca si cand ar fi facut cine stie ce achitie pentru casa.
Mi-a portretizat bucuria de dupa meci. Una dubla, pentru ca vroiam o finala interesanta si pentru ca eu tocmai ce ma jucasem cu detergentul meu.
Petit Beure 