Praf in ochi March 27, 2011

Cred ca degeaba am fi avertizati de consecinte inainte de a ne implica intr-o relatie. Nu am auzi. Ne-am bate cu pumnul in piept si am spune ca intotdeauna exista exceptii de la regula. Am arata cu degetul catre fenomenul de generalizare si ne-am infoia. Ne place sa credem ca suntem speciali, ca povestile noastre vor fi acelea fara sfarsit. Uitam ca oamenii se mai schimba, ca dragostea, ca orice alt sentiment, se modifica si ca nu detinem absolut deloc controlul asupra acestora.
Ar fi usor daca am putea sa comandam ce anume simtim. Deseori nu ne intelegem, dar avem pretentia sa fim intelesi de ceilalti. Aici gresim. Punem stacheta prea sus si juram ca noi putem sa sarim peste ea, ca nu exista niciun obstacol, nimic care sa ne impiedice pe noi din a face asta. De prea multe ori ne aruncam cu capul inainte. Pentru ca noua nu ni se poate intampla nimic. Celorlalti, da.
Dragostea nu te face nici orb si nici prost. Te face naiv, increzator in promisiuni si prea visator.
Mi-e teama ca le-am pierdut pentru totdeauna pe acelea mentionate anterior, dar pastrez o farama de speranta ca in viitor o sa ma bat din nou cu pumnul in piept.

Trece si cucuiul asta.

Ianuaprilie March 25, 2011

Am vorbit astazi cu un prieten de-al lui, care era extrem de mirat de faptul ca eu inca nu ma aflu intr-o relatie. Cum? De ce? De aia. Ca el sunt multi. Zau ca m-am saturat pana peste cap de oamenii incuiati, care cred ca a fi singur inseamna automat a avea vreo problema. Ce-i drept, am una acum, dar nu din pricina ei nu sunt eu cu cineva. Nu sunt pentru ca nu plac pe nimeni. Este acesta un fenomen atat de complex? Ma gandesc ca nu. Desigur ca nici nu m-am sinchisit sa ii explic respectivului prea multe. Am devenit de la un timp extrem de toleranta cand vine vorba de prostie.

Nu mai vreau sa ma intereseze. Cu cat stiu mai putine despre V, despre relatia lui, despre aceea cu care este acum, cu atat mai bine. Mi-e ciuda ca nu pot sa pun piciorul in prag si sa zic tare si raspicat ca mie pana aici mi-a fost. In timp ce el este naiv si arunca pentru a nu stiu cata oara cu promisiuni in stanga si in dreapta, eu sunt retinuta si zambesc ironic. Am invatat un lucru esential: V si conceptul de “promisiune” sunt sinonime temporare. E naiv daca el crede ca lucrurile nu se vor schimba. Atat de naiv incat pare credibil. El e sigur de faptul ca noi vom fi in continuare “prieteni buni”. Intr-un univers paralel, se pare ca asta am fost de la despartire incoace. Ciudat cum eu nu simt treaba asta absolut deloc!
Iar am senzatia tampita ca nu voi iesi niciodata din starea asta.
Sunt din nou eu, o tona de rahat si o masina care toarna in continuare, nu cumva ca eu sa respir vreo secunda.

Lucru putin penibil, din moment ce vine luna aprilie. [usor, dar sigur, penibilitatea incepe sa imi devina trasatura de caracter]