“O vreme o sa fim singure.”
Asta mi-a spus F acum cateva saptamani. Am stat si am intors pe toate partile afirmatia ei, pentru a-mi da seama ca are dreptate. De ce? Pentru ca exista o diferenta enorma intre acelea care isi semnaleaza disponibilitatea si mine. In timp ce eu nu stiu ce hanorac sa mai imbrac pentru a nu ingheta de frig seara, ele au trecut deja la pantalonii scurti, in care zau daca imi dau seama cum de nu tremura. In timp ce eu dimineata ma imbrac in cel mult 10 minute, ele se trezesc cu o ora inainte, pentru a fi sigure ca machiajul si parul stau perfect. In timp ce eu nu sunt dispusa sa fiu cu oricine si oricand, ele trec de la unul la altul, in speranta ca poate acela din respectiva seara se va dovedi a fi mai in regula decat ultimul cu care au plecat spre casa.
Si as putea sa continui, insa nu are rost. Eu pe multe dintre ele nu le inteleg. De unde si pana unde disperarea? Este atat de rau sa nu ai o perioada pe cineva? De ce sa intri intr-o relatie in care nu esti dispusa sa te implici? Cum poti sa ai jumatati de masura, sa iti dozezi sentimentele? Nici nu vreau sa aflu unele ca acestea. Poate ca mi-am pierdut increderea in multe concepte, insa am valori si principii care nu vor iesi niciodata din categoria “pentru totdeauna”.
*Zilele astea mi s-a facut un dor teribil de liceu.
Petit Beure 