Nu stiu cand anume s-a intamplat. Nici cum. Daca in februarie cineva mi-ar fi spus ca voi avea aceasta revelatie, i-as fi aratat frumusel usa si l-as fi rugat sa iasa putin afara, sa ia aer si sa vorbeasca atunci cand creierul ii este bine oxigenat. Eu stiam mai bine decat toti ceilalti. Restul doar isi dadea cu presupusul. E usor atunci cand iti imaginezi scenarii, nu? Spre deosebire de ei, imi placea sa cred ca ma aflu cu picioarele pe pamant, rationala. In plus, eram cea care traia pe propria piele treaba cu pricina si putea sa traga concluzii corecte.
Astazi am jucat tenis de picior cu V. Am vorbit mult, am ras, ne-am sfatuit reciproc si ne-am pus la curent cu ultimele noutati din viata celuilalt. Undeva intre Unirii si Tineretului, intre doua pase si trei glume, pe mine m-a lovit. Nu mingea, ci revelatia ca suntem prieteni si ca ce avem noi doi este muncit si destul de rar.
Am avut mari indoieli ca treaba asta poate vreodata exista, dar atunci cand am avut un sentiment de bucurie la auzul povestii lui de dragoste cu o alta, mi-am dat seama ca am reusit imposibilul; ne-am transformat iubirea in prietenie. Cand? Cum? Asta ma depaseste.
Si sincer, nici nu ma intereseaza.
Petit Beure 