Nu pot March 26, 2011

Nu pot sa inteleg cum poate un singur om sa te faca sa treci dintr-o stare in alta, la o distanta de doar cateva ore, poate chiar zeci de minute.
Nu pot sa inteleg de ce nu imi fute cineva un pumn in fata atunci cand ma suna el si accept sa iesim.
Nu pot sa inteleg de ce am ajuns sa ma tem de cei patru pereti din camera mea. Candva, stateam in pat si visam cu ochii deschisi. La mine si la el. Acum imi repet in minte ca voi adormi in secunda doi si ca nu voi mai fi nevoita sa raman din nou singura cu mine si cu amintirile alea care inca dor ca naiba.
Nu pot sa inteleg cum pot sa fiu bine, iar in secunda doi sa nu mai fiu.
Nu pot sa inteleg de ce tot in bratele lui ma simt protejata si in siguranta, ferita de ganduri, de probleme, de oameni.
Nu pot sa inteleg de ce ma mai chinui. Uneori trebuie sa ne luam “la revedere” de la aceia la care tinem atat de tare, dar care pur si simplu ne sufoca, ne fac rau din punct de vedere emotional. Iar V este unul dintre aceia.
Nu pot sa inteleg fenomenul asta de “vindecare” prin care se presupune ca trec acum. Se termina undeva? Sau ma amagesc cumplit crezand ca timpul va trece si eu voi fi din nou bine?
Nu pot sa inteleg de ce nu am putut fi eu exceptia aia de la regula. Mi s-a spus ca nimic nu este vesnic si ca dragostea este tocmai aceea care mereu respecta treaba asta. M-am incapatanat, m-am batut cu pumnul in piept si le-am spus celor din jur ca eu nu o sa patesc asta. Mda, mai bine taceam.

Ianuaprilie March 25, 2011

Am vorbit astazi cu un prieten de-al lui, care era extrem de mirat de faptul ca eu inca nu ma aflu intr-o relatie. Cum? De ce? De aia. Ca el sunt multi. Zau ca m-am saturat pana peste cap de oamenii incuiati, care cred ca a fi singur inseamna automat a avea vreo problema. Ce-i drept, am una acum, dar nu din pricina ei nu sunt eu cu cineva. Nu sunt pentru ca nu plac pe nimeni. Este acesta un fenomen atat de complex? Ma gandesc ca nu. Desigur ca nici nu m-am sinchisit sa ii explic respectivului prea multe. Am devenit de la un timp extrem de toleranta cand vine vorba de prostie.

Nu mai vreau sa ma intereseze. Cu cat stiu mai putine despre V, despre relatia lui, despre aceea cu care este acum, cu atat mai bine. Mi-e ciuda ca nu pot sa pun piciorul in prag si sa zic tare si raspicat ca mie pana aici mi-a fost. In timp ce el este naiv si arunca pentru a nu stiu cata oara cu promisiuni in stanga si in dreapta, eu sunt retinuta si zambesc ironic. Am invatat un lucru esential: V si conceptul de “promisiune” sunt sinonime temporare. E naiv daca el crede ca lucrurile nu se vor schimba. Atat de naiv incat pare credibil. El e sigur de faptul ca noi vom fi in continuare “prieteni buni”. Intr-un univers paralel, se pare ca asta am fost de la despartire incoace. Ciudat cum eu nu simt treaba asta absolut deloc!
Iar am senzatia tampita ca nu voi iesi niciodata din starea asta.
Sunt din nou eu, o tona de rahat si o masina care toarna in continuare, nu cumva ca eu sa respir vreo secunda.

Lucru putin penibil, din moment ce vine luna aprilie. [usor, dar sigur, penibilitatea incepe sa imi devina trasatura de caracter]

Lalalalala March 24, 2011

Se presupune ca am pus punct. Unde e capatul?
La mama naibii probabil. A trecut ceva timp de cand nu m-am mai trezit cu o stare atat de proasta si plangandu-mi de mila. Bun inceput! Bun de tot! E primavara, toti cei din jur par a fi inconjurati de o bula de fericire, lucru parca si mai iritant pentru mine, pentru ceea ce simt in momentele astea.
Inchei postul aici, pentru a-mi duce starea de toata jena la facultate si inapoi acasa.