Cand ai 19 ani, nu te gandesti la moarte. Stii ca ea exista, insa o plasezi intr-un viitor indepartat, ba chiar pui un egal intre batranete si cea mentionata anterior. Asta pentru ca nu concepi una ca asta. Cum? Deodata nu am sa ma mai pot lamenta in legatura cu ceea ce simt? Nu am sa mai incerc sa imi dau seama ce vreau de la viata? Suntem oarecum treziti dintr-un vis atunci cand un apropiat moare. Subit, ne dam seama ca si respectivul credea la fel, ca lui nu i se poate intampla asta, ca va avea timp sa isi traiasca viata, sa planga si sa rada. Si totusi nu o mai face.
Astazi imi dau seama ca tot ceea ce simt nu inseamna nimic. In ultimul timp nu am facut altceva decat sa ma lamentez. Ba ca e facultatea grea, ba ca vreau sa dorm mai mult, ba ca ma doare ca nu mai sunt cu V. Am trecut cu vederea faptul ca eu, spre deosebire de altii, traiesc si imi pot face viata asta, atat cat o sa fie ea, mai buna.
Spuneam intr-un post anterior ca mi-e teama de singuratate. Insa imi dau seama ca ma sperie ingrozitor gandul ca intr-o zi cineva drag mie va muri fara ca el sa stie cat de mult inseamna pentru mine. Asta pentru ca nu sunt exact genul ala de om care sa isi exprime oricand, oricum sentimentele. Iau de-a gata prea multe lucruri si prea multi oameni, iar in viitor treaba asta ma va lovi drept in fata.
Si o sa ma doara mai tare decat un esec in dragoste sau un examen.
*RIP Rares
Petit Beure 