Pana mai acum cateva luni, stiam. Era suficient sa inchid ochii si sa imi imaginez viitorul. Aveam oricand o idee, fie ea si mica de tot, in ceea ce imi privea viata. Acum insa ma aflu in situatia de a da din umeri, postura in care nu cred sa fii fost pusa vreodata. Nu mai stiu cine sunt, ce vreau. Pentru moment stagnez si ma minunez aproape in fiecare zi de ceea ce mi se intampla. Am renuntat la planificarea vietii, nu dintr-un moft, ci pentru ca atunci cand inchid ochii, nu mai reusesc sa imi imaginez nimic. Merg, pentru o perioada, ca un orb, bazandu-ma strict pe simturi. E foarte posibil ca si acestea din urma sa o fi luat-o razna, dar pentru moment sunt singurele care ar putea sa ma sustina cat timp incerc eu sa imi dau seama ce se intampla si cam ce as vrea eu sa se intample.
La doar 19 ani am deschis pumnul si am dat drumul tuturor dorintelor mele, sa zboare catre aceia care le simt. Mi-au devenit straine. Eu nu le mai vreau. Drept urmare, indemn viata sa ma loveasca. Nu o sa mai reuseasca sa ma surprinda si nici sa imi faca vant de pe cine stie ce treapta. Abia daca ridic timida piciorul drept pentru a pasi pe cea dintai.
“Too often, the thing you want most is the one thing you can’t have. Desire leaves us heartbroken, it wears us out. Desire can wreck your life. And as tough as wanting something can be, the people who suffer the most are those who don’t know what they want.“
Petit Beure 