Rahat, abia astept sa fiu pe picioarele mele, sa reusesc sa plec din apartamentul asta sufocant, plin de idei preconcepute si de toata jena. Ai mei nu ma cunosc si nici daca ar vrea nu ar putea sa o faca vreodata. Nu ca s-ar pune problema celei de-a doua parti, din moment ce nu au aratat vreodata vreun interes deosebit in a face treaba asta. Degeaba sunt eu imaginea copilului perfect, din moment ce ei nu ma pretuiesc in vreun fel. Nu o data m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fiu exact opusul omului care sunt acum. Sa beau, sa fac ce vreau, cand vreau, cum vreau, sa nu dau doi bani pe dorintele lor de cacat. Abia atunci ar reusi sa ma aprecieze si sa isi dea seama ca uneori e in regula sa iesi din grota aia mica in care traiesti. Pana atunci insa, trantesc usi si plang de nervi. Ca mi s-a luat pana peste cap sa mi se spuna ce e bine sa fac si sa mi se interzica lucruri care in mod normal nu ar trebui sa fie interzise, sub simplul pretext ca atata timp cat locuiesc sub acoperisul lor trebuie sa fac ce spun ei.
Imi vine sa urlu. Asta imi trebuie daca mereu i-am ascultat si am fost naiva sa cred ca treaba asta va cantari candva la ceva.
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!
Petit Beure 