Nisip purtat de vant. Inapoi acasa August 9, 2011

Clatite cu ciocolata. Stuf. Plaja. Mare. Cort. Bere. Sac de dormit. Apa rece. Temperaturi scazute. Francezi atragatori. Vodka. Daca mi-ar fi spus cineva ca la finalul celor 8 zile mi-as fi dorit sa mai raman inca pe atat, i-as fi ras in nas. Cum? Sa nu-mi fie mie dor de o saltea sau de apa calda? Uite ca nu-mi era. Imi place sa cred ca am invatat sa las la o parte micile detalii si sa ma bucur de imaginea de ansamblu. Iar cea din urma poate sa fie descrisa folosind un singur cuvant: GENIALA! A fost, de departe, cea mai frumoasa vacanta din viata mea. As repeta-o inca o data. Si inca o data. Si inca o data.
Am fost pentru a doua oara in Vama, insa m-am indragostit iremediabil de ea.Iar de oamenii din jurul meu, pentru a o suta oara. Mi-am dat seama ca m-am plans degeaba. Am tot ceea ce imi doresc, la o singura intindere de mana. Si, mult timp de acum inainte, am multe amintiri frumoase, care ma vor ajuta sa trec peste ceea ce viata imi are de oferit.
Ceva de retinut: prietenii trebuie sa vina mereu inaintea iubitilor. Nu exista exceptii de la regula. Pentru ca in timp ce aceia din urma vin si pleaca, primii vor fi intotdeauna caracterizati de stabilitate. Ori, cel putin, de mai multa stabilitate decat iubitii.

Echo June 7, 2011

Mai tii minte cum fugeai, fara sa te temi ca o sa te impiedici si o sa cazi? Sau cum bagai mana in foc, fara sa te gandesti ca va exista vreun fel de arsura? Eu nu. Port in permanenta o lanterna la mine, nu cumva sa raman in bezna. Sunt distanta si mi se pare normal. Stau in fund, in spatele unui zid imens si nici macar nu imi trece prin minte sa daram vreo caramida.
Ma abtin de la gesturi, vorbesc putin si ma agit undeva la nivelul lui 0.
Am momente in care ma gandesc ca pot sa fac fata lumii aflata dincolo de zid. Sunt trecatoare, se duc cat ai zice “peste”. Prefer sa fiu singura aici, decat acolo, inconjurata de oameni care pretind a-mi fi prieteni, dar nu stiu nimic despre conceptul cu pricina. Li se pare ca este “cool” si, cum prin natura noastra trebuie sa socializam, este un “must have”.
Mi-e dor de perioada aia, indepartata, in care lucrurile erau usoare, in care nu imi pasa ca aveam ambii genunchi juliti. Continuam sa alerg si asa, caci inca mai aveam loc pentru rani. In plus, durerea trecea imediat, cu un simplu sarut din partea mamei. Simplu. Scurt. La obiect. A trecut timpul, am crescut. Cand cad, ma doare si imi ia ceva timp pana sa ma ridic. Nu ma ajuta niciun sarut si niciun sfat. Si daca in trecut ma mandream cu cicatricile, acum ma rusinez si incerc sa le acopar. Nu vreau sa le vada nimeni. Povestea lor e doar a mea.
Prieteni. Iubiti. Amici. Oameni. Toti pleaca. Toti dezamagesc.
Nu e nimic, am un zid care sa ma protejeze. De oricine, in orice situatie. Sunt doar eu si cu mine. Si mi-e al naibii de bine. Pam, pam.

Intre Unirii si Tineretului May 21, 2011

Nu stiu cand anume s-a intamplat. Nici cum. Daca in februarie cineva mi-ar fi spus ca voi avea aceasta revelatie, i-as fi aratat frumusel usa si l-as fi rugat sa iasa putin afara, sa ia aer si sa vorbeasca atunci cand creierul ii este bine oxigenat. Eu stiam mai bine decat toti ceilalti. Restul doar isi dadea cu presupusul. E usor atunci cand iti imaginezi scenarii, nu? Spre deosebire de ei, imi placea sa cred ca ma aflu cu picioarele pe pamant, rationala. In plus, eram cea care traia pe propria piele treaba cu pricina si putea sa traga concluzii corecte.
Astazi am jucat tenis de picior cu V. Am vorbit mult, am ras, ne-am sfatuit reciproc si ne-am pus la curent cu ultimele noutati din viata celuilalt. Undeva intre Unirii si Tineretului, intre doua pase si trei glume, pe mine m-a lovit. Nu mingea, ci revelatia ca suntem prieteni si ca ce avem noi doi este muncit si destul de rar.
Am avut mari indoieli ca treaba asta poate vreodata exista, dar atunci cand am avut un sentiment de bucurie la auzul povestii lui de dragoste cu o alta, mi-am dat seama ca am reusit imposibilul; ne-am transformat iubirea in prietenie. Cand? Cum? Asta ma depaseste.

Si sincer, nici nu ma intereseaza.

Prieteni? January 26, 2011

Intrebare intrebatoare: putem sa fim cu adevarat prieteni cu acela alaturi de care am avut o relatie? Mi-as dori sa fiu sigura de acest raspuns, insa zau daca cunosc vreo persoana care sa fii ramas in relatii bune cu fostul iubit. De obicei, atunci cand relatia se termina, orice contact ori vorba buna este anulata si ea. Astazi, in mod surprizator, nu a fost nevoie sa port niciun fel de masca. Si stiti ce? Dupa reprosurile care s-au aruncat in stanga si in dreapta in primele minute, au urmat ore intregi de conversatie civilizata, presarata pe alocuri cu zambete. Toata ziua trecuta m-am intrebat cum o sa fie, insa realitatea s-a dovedit a fi peste asteptari. Intr-un sens bun, desigur.
Mi-a lipsit cel mai bun prieten al meu. Mi-am dat seama ca nu m-a afectat atat pierderea iubitului, cat pierderea persoanei careia ii impartaseam orice lucru marunt, alaturi de care nu trebuia sa ma prefac fericita si pe care nu puteam sa o mint. Sper sa nu ma mint, insa am senzatia ca o sa reusim sa fim prieteni. Si ce daca nu cunosc pe nimeni care sa fii reusit o performanta ca asta? Am sa fiu prima. Atata timp cat amandoi vom depune efort, nu vad de ce nu am reusi. Asta pentru ca eu nu vreau sa imi pierd cel mai bun prieten.

Ma simt genial de bine. Ianuarie a decis astazi sa imi ofere o zi frumoasa. In final! Sa nu creada insa ca datorita unui singur gest o voi sterge de pe lista mea neagra! Nu, nu!