Obisnuiam, la intervale repetate de timp, sa ma ghemuiesc in pat si sa plang pana cand imi simteam capul ca bubuie. Faceam asta mereu din acelasi motiv. Degeaba incerca mama sa ma calmeze, eu nici nu vedeam si nici nu auzeam. Imi repetam in minte ca trebuie sa incetez sa ma mai consum pentru aceia care nu merita, dar gesturile spuneau o cu totul alta poveste. 10 ani am crezut in aceleasi promisiuni. 10 ani au fost incalcate iar si iar. Durea si fizic si psihic. De mica mi s-a implementat ideea ca eu fac parte dintre aceia care nu vor avea parte niciodata de lucruri frumoase. In timp ce altora le erau citite povesti ca sa poata adormi mai repede, eu primeam lovituri si asistam la scene pe care niciun copil nu ar trebui sa le vada vreodata. Varsta ma recomanda drept “copil”, dar nu am fost niciodata unul. Inainte sa simt gustul bucuriilor, l-am simtit pe acela al dezamagirii. Restul colora viata in roz, eu in negru.
Doua lucruri ma socheaza la mine. Cum de mai pot sa cred in promisiuni si cum de nu am luat-o razna pana acum. Sunt lucruri la care sigur o sa ma gandesc astazi, in timp ce o sa ma ghemuiesc, pentru a nu stiu cata oara, la marginea patului. Se pare ca nu conteaza daca ai 9 sau 19 ani. Lucrurile nu se schimba, promisiunile sunt incalcate in continuare, iar durerea are exact aceeasi intensitate.
“Mare lucru!”, ar spune tata. E mare, dobitocule!
Petit Beure 