Eu da. Tu? January 23, 2011

Nu pot sa nu ma gandesc la viitor si sa nu imi fie teama. Ma intreb daca voi cunoaste pe cineva alaturi de care sa ma simt atat de bine, atat de eu? Voi reusi sa ma implic din nou intr-o relatie, in modul in care am facut-o, stiind ca exista posibilitatea sa ma doara din nou? Voi iubi pe cineva atat de tare incat sa ii pun binele lui inaintea binelui meu? Dar el? Ma voi deschide din nou in fata altcuiva, imi va stii el toate secretele, se va obisnui cu obiceiurile mele copilaresti si ma va face sa ma simt ca si cand as conta enorm in balanta vietii lui? Mi-e groaza ca raspunsul general va fi nu. Si stii ce? Nu vreau sa raman prinsa in trecut, dar e al naibii de dificil sa tii mereu capul sus si sa speri intr-o perioada mai buna, cand norii negri par a-si fi construit un adapost in tine.
Tu iti faci griji de genul asta? Seara, cand esti aproape sa adormi, te gandesti la mine si la faptul ca a mai trecut o zi in care nu ne-am mai vorbit? Te intrebi cum mai sunt, daca ma mai doare ori daca imi este greu?
Eu fac toate astea. Si nu doar inainte sa adorm. Imi lipsesti, insa nu am cum sa iti spun asta. Poate ca nu ar trebui sa mergem miercuri la film, din moment ce nu am de gand sa iti spun ca daca ma vrei inapoi, eu nu am nicio obiectie. Nu! Trebuie sa imi pun frumos masca, sa zambesc si sa iti spun cat de bine ma simt, ce perioada frumoasa am avut si cat de putine ganduri te-au inclus. Declar ziua de miercuri ziua minciunii.

Forever & Always January 17, 2011

Astazi m-am prefacut ca imi pasa de soarta lui X pentru a-ti auzi din nou vocea. In naivitatea mea, credeam ca iti ofer sansa perfecta de a-ti cere scuze pentru ultima conversatie pe care am avut-o. Se pare insa ca nu te-ai uitat inapoi atunci cand ai aruncat cu cuvinte. Credeai ca nu dor? Obisnuiam sa avem discutii interminabile, sa radem si sa ne pese unul de celalalt. Primele doua nu au rezistat sa stea in picioare, in timp ce ultima nu este reciproca.
Atunci cand toti cei din jur imi spun ca sigur ne vom impaca, incerc sa nu le rad in fata si sa le spun ca nu exista nicio sansa ca una ca asta sa se intample. Cum am putea, cand nici macar nu ne mai vorbim? Cum as putea, cand in ultimele doua saptamani am invatat ca poate sa te doara si atunci cand respiri?
Totusi reusesc sa ma surprind, caci in ciuda tuturor lucrurilor pe care le simt acum, starilor proaste si lacrimilor pe care le mai vars din cand in cand, nu pot sa te urasc. Stiu ca mi-ar fi mai usor, am si motive sa fac asta, dar prefer sa pastrez un gand bun pentru tine. Pentru ca vezi tu, am incercat mereu sa fac promisiuni de care sa ma tin. Parca incep sa ma inteleg pe mine, cea de acum trei ani, care atunci cand te-a auzit spunand “te iubesc” a dorit sa fuga in partea opusa. Ai aruncat prematur cuvinte prea mari; trebuia sa stiu ca vei face la fel si cu noi.