Cum poti sa stii ce nu iti place, daca nu incerci?
Astazi, am inceput un nou capitol. Sper sa nu fie scurt si neplacut. Na, vorbeste pesimista din mine, care vad ca a tot stat la suprafata in ultimul timp, pregatita pentru orice fel de atac, din orice directie. Urmeaza o perioada interesanta, plina de zambete tampe si gesturi care te fac sa te simti din nou de 12 ani. Sau poate asta sunt doar eu.
Intoarcem fila si scriem A. Poveste cu totul noua. Final abrupt si trist? Ramane de vazut.
Nu stiu cand anume s-a intamplat. Nici cum. Daca in februarie cineva mi-ar fi spus ca voi avea aceasta revelatie, i-as fi aratat frumusel usa si l-as fi rugat sa iasa putin afara, sa ia aer si sa vorbeasca atunci cand creierul ii este bine oxigenat. Eu stiam mai bine decat toti ceilalti. Restul doar isi dadea cu presupusul. E usor atunci cand iti imaginezi scenarii, nu? Spre deosebire de ei, imi placea sa cred ca ma aflu cu picioarele pe pamant, rationala. In plus, eram cea care traia pe propria piele treaba cu pricina si putea sa traga concluzii corecte.
Astazi am jucat tenis de picior cu V. Am vorbit mult, am ras, ne-am sfatuit reciproc si ne-am pus la curent cu ultimele noutati din viata celuilalt. Undeva intre Unirii si Tineretului, intre doua pase si trei glume, pe mine m-a lovit. Nu mingea, ci revelatia ca suntem prieteni si ca ce avem noi doi este muncit si destul de rar.
Am avut mari indoieli ca treaba asta poate vreodata exista, dar atunci cand am avut un sentiment de bucurie la auzul povestii lui de dragoste cu o alta, mi-am dat seama ca am reusit imposibilul; ne-am transformat iubirea in prietenie. Cand? Cum? Asta ma depaseste.
Si sincer, nici nu ma intereseaza.
Sunt mandra de mine, pentru ca atunci cand am crezut ca o sa ma clatin, am stat dreapta. Pentru ca atunci cand am crezut ca o sa cad, m-am ajutat de brate si mi-am facut rani superficiale, care s-au vindecat cat ai clipi. Am schimbat oamenii, dar nu si peisajul si am putut sa imi intorc privirea cu incredere in viitorul meu, oricum ar arata el, alaturi de oricine ar fi.
Nu stiu cat de stupid o sa se sune ceea ce o sa spun in continuare, dar imi asum riscul. Am descoperit, acum cateva luni, ca pe masura ce imi fabricam noi amintiri, cu alti oameni, in locurile in care eu si V obisnuiam sa ne petrecem timpul, ma simteam mai bine si acestea incepeau sa isi mai piarda din incarcatura aia emotionala ingrozitor de apasatoare. Asa ca mi-am propus sa incerc sa le “cuceresc” pe toate (ca pe pokemoni). Mi le imaginam ca fiind mici teritorii, pe care eu trebuie sa le atasez tinutului meu. Iar joi, ah! Joi l-am cucerit pe cel mai mare dintre ele: stadionul lui Dinamo. Si am stiut ca sunt bine atunci cand i-am intalnit privirea si nu a mai fost nevoie sa fortez un zambet fals. A venit de la sine unul mare si real.
Ieri, un barbat in jur de 30 de ani, era apostrofat intr-un supermarket de catre sotia lui. Acesta era foarte incantat de un detergent, mai precis de pretul scazut al acestuia. Lua in mana pachetul, il intorcea pe toate partile si ii sclipeau ochii de bucurie. Cica trebuia sa se tempereze putin, din moment ce erau in public si nu era ca si cand ar fi facut cine stie ce achitie pentru casa.
Mi-a portretizat bucuria de dupa meci. Una dubla, pentru ca vroiam o finala interesanta si pentru ca eu tocmai ce ma jucasem cu detergentul meu.
De cateva zile bune ma tot chinui sa scriu un post logic. Degeaba.
Tot de cateva zile bune ma tot chinui sa scriu un post optimist. Degeaba.
In concluzie, de cateva zile bune ma tot chinui sa scriu un post. Degeaba.
Dau din ce in ce mai des inapoi filmul vietii. 7.05.2010 vs. 7.05.2011. Cine ar fi crezut ca ma voi duce cu V la meci si ca vom vorbi despre problemele in dragoste ale fiecaruia dintre noi, probleme care nici macar nu ne includ? Nu S de anul trecut. Ea inchidea ochii si vedea cu totul altceva. Strazile nu i se mai pareau mici, oamenii nu mai erau posibili dezamagitori (habar nu am daca asta e cuvant ori nu), dragostea nu avea un termen de valabilitate, iar prietenii erau cumva un fel de constanta in viata deloc caracterizata de asta.
M-am schimbat sau am fost schimbata. Nici nu mai conteaza. Important pentru mine este faptul ca, in ciuda tuturor conceptiilor intoarse la 180 de grade, am ramas in continuare eu. Oamenii pot gasi cu usurinta urme ale lui S de anul trecut. Eu, insa, mi-am pierdut ieri aproape trei ore cautand o urma, o dovada, o faramita din omul pe care credeam ca il cunosc mai bine decat oricine. Am privit atenta fiecare gest al lui, dar nimic. Oricine ar fi fost inainte acolo, a plecat si nu mai are de gand sa se intoarca. Pacat. Una este sa te intorci in trecut si sa iti dai seama ca viata te-a luat pe neasteptate atunci cand a venit vorba de anumite situatii, iar alta este sa te intorci in trecut si sa ai de-a face cu un strain.
*Noroc cu cei de la CFR Cluj ca mi-au adus un zambet pe buze, cand mintea deja imi zbura catre alte lucruri.
Sunt slaba. La propriu si la figurat. Iar daca de prima sunt oarecum mandra (mananc mult de tot, dar nu se vede absolut deloc), de cea de-a doua nu prea. Ma uit in oglinda si nu ma recunosc sub nicio forma. Mi-a pierit pana si ultimul strop de ambitie, iar tot ce fac este sa ma complac intr-o situatie care ma atrage in mijlocul ei iar si iar. Sunt pe cale sa daram tot ceea ce am construit in ultimul timp. Si totusi, in loc sa fug in partea opusa, sa nu ma uit nicio clipa in spate, eu merg linistita catre locul cu pricina. Ii vad pe cei din jur cum incearca sa se salveze. Ii admir, dar imi vad de drum in continuare. Eu nu sunt la fel de puternica.
Nu am dreptul sa arat cu degetul. Ma aflu in situatia asta doar datorita mie. Tot eu sunt aceea capabila sa ies din ea. Dar cred, in prostia mea, ca nici nu vreau sa fac asta. Altfel as reactiona cumva, as da din maini, i-as asculta pe cei care fug. Am intalnire cu realitatea. Stiu ca am sa fiu lovita iar de ea. Inchei postul, ma incalt, imi iau ochelarii de cal si geanta si am fugit. Catre ea. Poate de data asta nu o sa mai doara atat de tare.
Pe cine incerc eu sa pacalesc aici? Iar o sa ma usture.
Piesa asta ma urmareste peste tot. O aud in magazinul de unde imi iau in fiecare dimineata cafea, in masina, in autobuz, in diverse seriale. Si cand te gandesti ca acum ceva timp ascultam piese deprimante foarte detasata! Old times, old times! Good times, desigur!
“Sometimes it lasts in love, but sometimes it hurts instead.”
Nu pot sa inteleg cum poate un singur om sa te faca sa treci dintr-o stare in alta, la o distanta de doar cateva ore, poate chiar zeci de minute.
Nu pot sa inteleg de ce nu imi fute cineva un pumn in fata atunci cand ma suna el si accept sa iesim.
Nu pot sa inteleg de ce am ajuns sa ma tem de cei patru pereti din camera mea. Candva, stateam in pat si visam cu ochii deschisi. La mine si la el. Acum imi repet in minte ca voi adormi in secunda doi si ca nu voi mai fi nevoita sa raman din nou singura cu mine si cu amintirile alea care inca dor ca naiba.
Nu pot sa inteleg cum pot sa fiu bine, iar in secunda doi sa nu mai fiu.
Nu pot sa inteleg de ce tot in bratele lui ma simt protejata si in siguranta, ferita de ganduri, de probleme, de oameni.
Nu pot sa inteleg de ce ma mai chinui. Uneori trebuie sa ne luam “la revedere” de la aceia la care tinem atat de tare, dar care pur si simplu ne sufoca, ne fac rau din punct de vedere emotional. Iar V este unul dintre aceia.
Nu pot sa inteleg fenomenul asta de “vindecare” prin care se presupune ca trec acum. Se termina undeva? Sau ma amagesc cumplit crezand ca timpul va trece si eu voi fi din nou bine?
Nu pot sa inteleg de ce nu am putut fi eu exceptia aia de la regula. Mi s-a spus ca nimic nu este vesnic si ca dragostea este tocmai aceea care mereu respecta treaba asta. M-am incapatanat, m-am batut cu pumnul in piept si le-am spus celor din jur ca eu nu o sa patesc asta. Mda, mai bine taceam. (more…)
Am vorbit astazi cu un prieten de-al lui, care era extrem de mirat de faptul ca eu inca nu ma aflu intr-o relatie. Cum? De ce? De aia. Ca el sunt multi. Zau ca m-am saturat pana peste cap de oamenii incuiati, care cred ca a fi singur inseamna automat a avea vreo problema. Ce-i drept, am una acum, dar nu din pricina ei nu sunt eu cu cineva. Nu sunt pentru ca nu plac pe nimeni. Este acesta un fenomen atat de complex? Ma gandesc ca nu. Desigur ca nici nu m-am sinchisit sa ii explic respectivului prea multe. Am devenit de la un timp extrem de toleranta cand vine vorba de prostie.
Nu mai vreau sa ma intereseze. Cu cat stiu mai putine despre V, despre relatia lui, despre aceea cu care este acum, cu atat mai bine. Mi-e ciuda ca nu pot sa pun piciorul in prag si sa zic tare si raspicat ca mie pana aici mi-a fost. In timp ce el este naiv si arunca pentru a nu stiu cata oara cu promisiuni in stanga si in dreapta, eu sunt retinuta si zambesc ironic. Am invatat un lucru esential: V si conceptul de “promisiune” sunt sinonime temporare. E naiv daca el crede ca lucrurile nu se vor schimba. Atat de naiv incat pare credibil. El e sigur de faptul ca noi vom fi in continuare “prieteni buni”. Intr-un univers paralel, se pare ca asta am fost de la despartire incoace. Ciudat cum eu nu simt treaba asta absolut deloc!
Iar am senzatia tampita ca nu voi iesi niciodata din starea asta.
Sunt din nou eu, o tona de rahat si o masina care toarna in continuare, nu cumva ca eu sa respir vreo secunda.
Lucru putin penibil, din moment ce vine luna aprilie. [usor, dar sigur, penibilitatea incepe sa imi devina trasatura de caracter]
Mi-am plans suficient de mila, motiv pentru care acesta va fi ultimul post in care V. isi va face aparitia. E timpul sa merg mai departe,din moment ce nu fac altceva decat sa stagnez intr-un trecut care ma doare. Am plans suficient. E timpul sa sterg lacrimile si sa redevin aceea care obisnuiam sa fiu. O sa imi ia timp, vor mai exista momente in care imi voi musca buza de jos si voi incerca sa nu fiu observata in timp ce imi folosesc maneca bluzei pentru a-mi sterge lacrimile si cu siguranta imi vei lipsi enorm. Nu am asteptari mari de la viitorul apropiat, din moment ce voi face pasi marunti. Stiu insa ca ma voi afla in cu totul alt loc peste ceva timp, iar momentan gandul acesta ma multumeste.
Nu iti urez lucruri rele, ba chiar din contra. Imi doresc ca in viitor sa te indragostesti din nou. Sper sa cunosti o fata care sa te merite, frumoasa, inteligenta, amuzanta, capabila sa iti fie cea mai buna prietena. Retine ca trebuie sa ai rabdare la inceput! Nu renunta daca inima iti spune sa nu o faci! Imi place sa cred ca am meritat, candva, riscul. In ultimul timp mi s-a spus ca niciun om nu trece prin viata fara a avea o inima franta. Intotdeauna exista exceptia de la regula si nu te mint atunci cand iti spun ca imi doresc sa fii tu aceea.
Ultimii trei ani mi-au oferit o gramada de amintiri grozave, pe care le voi pastra mereu. Voi ramane in continuare fana a lui Dinamo, voi trage cu ochiul la rezultatele lui Inter si voi strabate strazile Bucurestiului, in speranta ca intr-o zi il voi cunoaste ca in palma. Nu e loc de regrete!
Nu iti port ranchiuna. E drept, nu mi-am imaginat niciodata ca tocmai tu imi vei provoca durerea pe care o simt ori de cate ori respir, dar nu putem sa anticipam viitorul si nici nu putem sa ne programam sentimentele. Oamenii se schimba si nimic nu este vesnic. Este inutil sa ne dorim ceva ce nu se va intampla. Te rog doar sa nu ma uiti.
Imi sterg lacrimile si iti spun pentru ultima data ca te iubesc.
| M | T | W | T | F | S | S |
|---|---|---|---|---|---|---|
| 1 | 2 | 3 | 4 | |||
| 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 |
| 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 |
| 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 |
| 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 | |
Petit Beure 