De ce? (11) August 9, 2011

De ce, in vacante, se numara din 2 in 2?

Dupa o saptamana intreaga in care am crezut ca o sa imi smulg parul din cap, dat fiind numarul mare de cupluri pe care il vedeam (stanga, dreapta, sus, jos, diagonala), am ajuns la concluzia ca nu mai este deloc “la moda” sa te duci in vacanta cu prietenii. Nu! Daca nu il ai pe iubit langa tine, sa te ajute sa iti intinzi crema pe spate sau sa iti dea sa manance, degeaba ai plecat de acasa.
Si, imaginati-va ca in marea de cupluri, se aflau 3 fete, care observau atente cum barbatii nu mai exista. Ce vroia iubi, aia se facea. Niciun minut mai devreme, niciun minut mai tarziu. Si te intrebi oare cate minciuni va spune respectivul, acasa, prietenilor lui. Ca doar nu o sa se mandreasca cu faptul ca a trebuit sa ii ceara voie iubitei sa incerce apa, iar aceasta l-a refuzat si a trebuit sa astepte, cuminte, momentul in care si aceasta era cuprinsa de aceeasi dorinta.

Toti numara din 2 in 2. Eu din 3 in 3. Aici, castig.

Mneah July 23, 2011

Cand e prea cald, ne promitem ca in decembrie nu ne vom mai plange de gerul crunt care ne va intampina la iesirea din casa. La fel si cu viata. Cand ne merge prost, ne promitem ca data urmatoare vom zambi mai mult si ne vom bucura mai tare de timpul liber pe care nu am stiut sa il folosim, ba chiar l-am asociat cu plictisul.
Sub pretextul ca “suntem oameni”, o sa continuam sa spunem prostii si sa nu fim niciodata multumiti pe deplin. Intotdeauna o sa fie prea X si o sa vrem sa fie Y.
Caut cu disperare butonul de pauza de la viata. Ca merge prea repede, iar in ciuda taliei mele subtiri, nu reusesc sa tin pasul cu ea. Totul se schimba, de la oameni la situatii. Iar intrebarile mele au ramas in continuare fara raspunsuri. Dar nu mai vreau sa ma plang. Profit, atat cat pot, de perioada asta de lenevit. Am mai multe griji decat aveam acum 1 luna, dar infinit mai putine decat o sa am peste 1 an. Am decis sa nu ma mai lamentez. Pana la urma, ce rezolv?
Schimb prefixul in curand. Sa fie asta un semn de maturitate? Mneah, pe cine pacalesc eu?
“Tot copil o sa fii, S!”, imi sopteste o voce, in spate. Aprob. Una este sa iti stabilesti anumite teluri, iar alta este sa le atingi. Momentan, vorbesc mult si nu pot sa nu ma abtin de la a ma plange de vremea sufocanta si de la a avea fantezii cu iarna.

Beta July 8, 2011

Oamenii se iubesc. Apoi se despart. Din procesul asta vicios nu scapa nimeni si nimic. Nicio prietenie nu se afla sub protectia lui “intotdeauna”. De relatii, sa nu mai spun. Urcam pe munte si apoi ne rostogolim la baza lui, eventual ne intoarcem spatele si pornim in directii diferite. Nu ai garantia ca cel de astazi va fi si cel de maine. Suntem intr-o continua schimbare, atat noi, cat si cei din jur. Si, atat de inconstanti cum suntem, putem oricand sa ne bazam pe faptul ca oamenii se iubesc, iar mai apoi se despart.
M-am saturat sa vad cum toate relatiile din jurul meu cum se duc la mama naibii. Si nu se mai intorc. Parca e din ce in ce mai greu sa crezi. Nu doar in iubire, ci si in promisiuni, viitor sau bine. Nu se mai pune pret pe nimic, ca pana la urma vine sezonul reducerilor si atunci se cumpara toate. Vrei sau nu, vei primi cuvinte mari, la pret redus, pentru ca mai apoi sa observi ca au expirat prea repede.

Privesc in viitor. Vad negru. Ce rochie de printesa?

Da, da, da, daaaa July 5, 2011

Sunt expresiva. Prea expresiva. Enervant de expresiva, chiar. Trebuie sa lucrez la capitolul asta, desi parca vad ca voi esua lamentabil, la fel cum am facut si cu micul meu experiment “hai sa nu mai fiu atat de sincera, ca ranesc sentimentele oamenilor”. Nu stiu daca v-am spus, dar mi-am pierdut filtrul. Spun ceea ce gandesc, fara sa imi pese de consecinte, sub pretextul ca m-am saturat de ipocrizie si de zambete tampe si false. Nu stiu cum am ajuns la asta. Pornisem de la expresivitate, parca (dau repede un ochi la primele randuri).

In ultimul timp, tot aud de nunti si de suflete pereche. Atunci incepe un intreg proces, groaznic de dureros. In loc sa spun “bullshit”, incep prin a-mi musca limba si a da din cap. Stiti si voi, genul ala de gest care se poate observa de la o mila departare ca este fals. Ai crede ca persoana care poarta respectivul dialog cu mine, isi da seama, dar exista cazuri rare in care nu. Si urmeaza o eternitate pentru mine, una plina de “iubire vesnica” si “sentimentul maret al dragostei”. Cand imi este ceruta parerea, lucrurile se schimba, bineinteles. V-am spus, mi-am pierdut pe undeva, candva, filtrul si spun direct ceea ce gandesc, asta spre disperarea multora. Pot sa tai elanul cuiva in doar cateva secunde, cu o fata dreapta si sictirita.

Sa vorbim. Sa ne aflam in treaba

Unii cred ca experienta anterioara, statutul sau varsta constituie un argument valid pentru a-si da cu parerea in orice domeniu, insa in special in cel etichetat drept “viata altora”. De aproape doua luni, mi se doreste binele si, drept urmare, sunt sfatuita si din stanga si din dreapta. Toti stiu cum ar trebui sa ma comport, la ce gesturi ar trebui sa ma limitez, cat anume sa ma implic, ce distanta ar trebui sa pastrez. Toti, dar absolut toti, se pricep de minune la a-mi conduce viata, ca au vazut ei ce repede pot sa ajung in fund si plangand. Nu am cerut niciodata sfatul nimanui. Exceptie o face F, care imi stie toate temerile si, in consecinta, toate problemele. Ceilalti isi racesc gura si isi dau cu presupusul.

“Dar vad ca astazi nu vorbesti foarte mult. Te-ai certat cu A?”

“Pana la urma se duce cu aia la mare? Pf, e clar!”

“Tu te-ai intalnit ieri cu V pentru ca inca mai ai sentimente pentru el, nu e asa?”

“Lasa, ca stiu eu ca o sa te impaci cu V. Unii oameni sunt pur si simplu facuti sa fie impreuna, iar voi doi faceti parte din categoria aia. Zau daca pot sa mi te imaginez cu un altul mai potrivit!”

Bai, si am tot dat din cap in ultimele luni, ca am zis ca poate se prind si ei ca nu dau doi bani pe sfaturile lor. Dar observ ca lumea confunda bunul-simt cu orice altceva in afara de el.

Nedefinit June 27, 2011

Am terminat primul an de facultate. Ura si la gara! Dintr-un motiv sau altul, putin imi pasa. Stiu ca va urma un al doilea an, ba chiar si un al treilea. Asadar, ce rost are sa scriu cateva randuri pline de regret? Am timp pentru ele. Le las, poate pentru prima data, sa ma astepte. Le intorc spatele, asta pentru ca pot si pentru ca vreau. Oricum, facultatea m-a lasat, momentan, putin rece. As alege liceul cu ochii inchisi.
Am zile si zile. Fie sunt bine, zambesc si cred cu tarie ca viitorul imi apartine, fie sunt in cealalta extrema, in care ma imaginez singura la 30 de ani, avand o colectie de caini si inca traind din banii parintilor. Fie vreau iar sa retraiesc anumite momente din trecut, fie imi doresc sa am un buton de “fast forward”. Sunt oricum, numai simpatica nu. Oricum, am decis sa sterg cuvantul “plan” din vocabularul meu. Daca este ceva ce am invatat, este ca viata face ea ce face si iti da un sut zdravan in fund, lasandu-te pe tine si pe planurile tale la pamant. Nu stiu cum si unde o sa fiu peste un an. Daca e sa luam cel mai negru scenariu, nici macar nu stiu daca o sa mai fiu. Renunt, asadar, la a mai visa cai verzi pe pereti.
Sunt schimbata. In bine? In rau? Nu imi pasa? Stiu doar ca a mai trecut un an, iar singura mea “victorie” a fost aceea de a trece peste deceptia suferita in ianuarie. Si, fie ca imi place sau nu, trebuie sa imi stabilesc niste obiective, caci viata iti impune un astfel de comportament. Trebuie sa fac X lucru si Y chestie. Pe scurt, trebuie sa esuez si sa invat din greseli. Ma simt exact ca un copil de 3 ani. Vreau sa ma asez in fund si sa urlu, dar nu pot.

Asadar, infrunt viata, in timp ce caut prin buzunarul blugului o batista alba.

Echo June 7, 2011

Mai tii minte cum fugeai, fara sa te temi ca o sa te impiedici si o sa cazi? Sau cum bagai mana in foc, fara sa te gandesti ca va exista vreun fel de arsura? Eu nu. Port in permanenta o lanterna la mine, nu cumva sa raman in bezna. Sunt distanta si mi se pare normal. Stau in fund, in spatele unui zid imens si nici macar nu imi trece prin minte sa daram vreo caramida.
Ma abtin de la gesturi, vorbesc putin si ma agit undeva la nivelul lui 0.
Am momente in care ma gandesc ca pot sa fac fata lumii aflata dincolo de zid. Sunt trecatoare, se duc cat ai zice “peste”. Prefer sa fiu singura aici, decat acolo, inconjurata de oameni care pretind a-mi fi prieteni, dar nu stiu nimic despre conceptul cu pricina. Li se pare ca este “cool” si, cum prin natura noastra trebuie sa socializam, este un “must have”.
Mi-e dor de perioada aia, indepartata, in care lucrurile erau usoare, in care nu imi pasa ca aveam ambii genunchi juliti. Continuam sa alerg si asa, caci inca mai aveam loc pentru rani. In plus, durerea trecea imediat, cu un simplu sarut din partea mamei. Simplu. Scurt. La obiect. A trecut timpul, am crescut. Cand cad, ma doare si imi ia ceva timp pana sa ma ridic. Nu ma ajuta niciun sarut si niciun sfat. Si daca in trecut ma mandream cu cicatricile, acum ma rusinez si incerc sa le acopar. Nu vreau sa le vada nimeni. Povestea lor e doar a mea.
Prieteni. Iubiti. Amici. Oameni. Toti pleaca. Toti dezamagesc.
Nu e nimic, am un zid care sa ma protejeze. De oricine, in orice situatie. Sunt doar eu si cu mine. Si mi-e al naibii de bine. Pam, pam.

La multi ani, Ana-Maria! May 26, 2011

Nu stiu cati dintre voi stiu asta, dar acum 2 ani am mai avut eu un blog. Am renuntat la el, din diverse motive, ba chiar am luat o pauza destul de lunga de la “blogosfera”. Ei, nu despre istoria mea in online vreau eu sa vorbesc in acest post. Nu ea este subiectul lui. Am pomenit de acest moment doar pentru a va face o prezentare a momentul in care am “facut cunostinta” cu Ana-Maria, caci ea este subiectul postului. Pe masura ce ii citeam posturile, nu puteam sa nu exclam lucruri precum: “Whoa, exaaact!”, “Si mie mi s-a intamplat treaba asta!”, “Daaaa, nici mie nu imi plac!”, “Bai, nu cred! La fel as fi reactionat si eu!” sau “Tipa mi-a citit gandurile si a decis sa le puna pe blog?”.
Cand am decis sa imi sterg blogul, m-am rupt de toate. A fost o perioada de “dezintoxicare”. Tocmai de aceea mare mi-a fost mirarea atunci cand, printre lacrimi, am regasit-o pe aceasta scriind despre lucrul prin care treceam in momentul cu pricina. Nu trebuia sa ma mire.
Astazi, a schimbat prefixul. Drept urmare, la multi ani, Ana-Maria! Sper sa fii in continuare tipa geniala care stie sa aprecieze fiecare lucru, fie el si marunt, din viata ei, sper sa porti mereu in suflet un zambet si sa ai parte numai si numai de bucurii! A, si scrie putin mai des pe blog, ca mi-e dor sa citesc despre lucrurile prin care trec :)!

Uite aici o imbratisare virtuala: >:D<! Sa te gandesti si la mine atunci cand mananci tort, da? Dar doar daca e cu ciocolata!

Ma enerveaza May 24, 2011

E timpul sa schimb tonul dramatic si sa fac o leapsa de la dragul de creve. Trebuie sa fac o lista cu lucrurile neobisnuite care ma enerveaza. Nimic mai usor, din moment ce am descoperit ca am “alergie” la chestiute mici si ciudate. Ce mai, leapsa asta mi s-a potrivit ca o manusa! Am decis sa ma limitez la un numar de 10, ca nu are rost sa bat apa in piua si nici sa plictisesc.
Asadar, ce lucruri neobisnuite ma enerveaza?

1. Cand ma grabesc sa ajung undeva si mama a incuiat, pentru a nu stiu cata oara, usa de la intrare, desi doar s-a dus la magazinul de pe colt, iar eu nu imi gasesc prostia aia de cheie si trebuie sa o astept pana cand se intoarce.
2. Ma scot din sarite oamenii care detin un telefon, dar nu il aud niciodata.
3. Nu aduc mancare si nici pachete de guma la scoala, caci stiu ca toti colegii imi vor deveni, subit, prieteni si voi ramane si fara mancare si fara guma.
4. Fetele care se imbraca ca de vara, desi afara sunt grade cu un minus in fata.
5. Trailerele care ti-au facut, practic, un fel de rezumat al filmului.
6. Nu suport sa imi fie atinsa mancarea. Imi accept microbii, pe ai altora, niciodata.
7. Ma enerveaza complimentele de genul “vai, ce bine arati astazi”.

Directia: unknown

Nu stiu daca pot sa fac asta, iar daca pot sa o fac, nu stiu cat timp voi putea sa ma prefac ca nu ma deranjeaza si ca imi face placere. O sa ma pierd pe mine, cea de acum, lucru pe care nu sunt sigura ca mi-l permit. Si pentru ce? Pentru ca am intrat intr-o cursa cu timpul? E ciudat cum ma bat cu pumnul in piept si ajung sa fac exact lucrul ala aflat sub “niciodata”. Da, da, stiu zicala cu pricina, nu e nevoie sa imi fie repetata. Am intrat pe un teritoriu strain mie, care pana mai ieri nu ma definea. Mi-e al naibii de teama aici!
Daca ies acum, o sa regret. Daca raman, e posibil sa regret.
Trebuie sa iau o decizie. Sau am luat-o deja, in momentul in care am spus un “da” raspicat? Complic, de cele mai multe ori, lucrurile. Imi fac curaj, trag aer in piept si imi schimb modul abordare a problemei. Daca va fi bine, va fi bine (whoa, ce deductie inteligenta). Daca nu va fi bine, va fi o invatatura de minte. Trebuie, cu orice pret, sa pastrez in permanenta contactul cu mine. Nu vreau sa devin cineva care sa nu se mai recunoasca. Pe asta nu mi-as ierta-o niciodata.

Las timpul sa vorbeasca, ca degeaba o fac eu acum.